Instigată de vocile tulburi ale conducătorilor religioși, mulțimea nu mai caută adevărul, ci sângele. În fața unei alegeri care ar fi trebuit să fie limpede, oamenii aleg criminalul.
În acel moment, Pontiu Pilat face un gest care a rămas peste veacuri ca simbol al responsabilității refuzate. Se spală pe mâini. Nu este doar o metaforă. Este, cel mai probabil, un ecou al unui ritual iudaic – spălarea mâinilor pentru a declara nevinovăția în fața sângelui vărsat. Un guvernator roman, pragmatic și distant, recurge la legea pe care o disprețuia, pentru a arunca vina înapoi asupra celor care o invocau.
Înaintea lor stă Domnul Iisus Hristos – zdrobit de biciuire, cu trupul sfâșiat de flagel, cu o cunună de spini înfiptă adânc în carne. Nu erau spini decorativi, ci ace ai durerii, capabili să provoace o suferință intensă, iradiată pe traiectul nervului trigemen. Și totuși, El tace.
„Iată omul!”, proclamă Pilat, într-o ultimă încercare de a opri nebunia. Dar răspunsul vine uniform, brutal, irevocabil: „Răstignește-L!”
În acea dimineață, două sisteme juridice – cel roman, considerat cel mai rafinat al epocii, și cel iudaic, întemeiat pe lege sacră – se întâlnesc nu pentru a face dreptate, ci pentru a o anula. Se naște astfel una dintre cele mai grave erori judiciare din istorie.
Există însă un detaliu care amplifică drama până la nivel de simbol absolut. Numele lui Baraba, în aramaică, înseamnă „fiul tatălui”. Unele tradiții îl numesc chiar Iisus Baraba. Mulțimea nu a ales doar între un vinovat și un nevinovat. A ales între două tipuri de împărăție.
Pe de o parte, un om care promitea eliberarea prin violență, prin sabie, prin revoltă. Pe de altă parte, Iisus Hristos Domnul, care vorbea despre o împărăție fără arme, întemeiată pe iubire și jertfă.
Alegerea a fost făcută rapid, fără ezitare.
Nu din lipsa cunoașterii, ci dintr-o slăbicune specific umană: puterea vizibilă în locul adevărului invizibil, forța imediată în locul mântuirii veșnice.
Și poate că aceasta este, în esență, drama care nu s-a încheiat niciodată.