Cum să nu crezi în Înviere??

Am spus, cândva, migdalului să-mi vorbească despre Dumnezeu.
Și el a înflorit.
Nu mai știu unde am citit acest gând, dar mi-a rămas ca unul prin de înțelepciune. Migdalul nu a răsouns în vorbe, ci cu fapte. Răspuns ontologic, nu?!

În fiecare primăvară, când ramurile păreau încă adormite, migdalul meu din curte mai spune încă o dată cât de minunat a făcut Dumnezeu lumea. El, cel mai tăcut din grădină dă mai întîi răspunsul în muguri, apoi, într-o zi, erupe lumină și aer propasăt.
Așa este și Învierea.
Nu e o demonstrație, ci înflorire. Nu o demostrație de forță, ci viață care nu mai poate fi ținută închisă. Viață elibertată din temebrele morții veșnice. Dar, să nu ne avântăm în teologie. Să rămânem la fapta lui Dumnezeu, la natură. Natura întreagă devine, în aceste zile, o mărturie minunată: pământul înverzește, pomii înfloresc, aerul se schimbă. Totul vorbește. Totul spune același lucru, fără cuvinte: Înviere!
Învierea nu este doar un eveniment. Este o stare a lumii.
Învierea lui Hristos nu rămâne doar în mormântul gol, ci se revarsă în sufletele noastre, în felul în care ne ridicăm din căderi, în felul în care învățăm să iertăm, să sperăm, să mergem mai departe. Este în fiecare început, în fiecare încercare de a fi mai buni, în fiecare lumină pe care o aprindem în calea celor din jur.
Învierea este marea chemare.
O chemare la bucurie.
O chemare la viață.
O chemare la întoarcere.
Într-o lume grăbită, obosită, adesea rănită, Învierea vine ca o liniște puternică. Ne amintește că nimic nu este definitiv pierdut, că dincolo de iarnă există întotdeauna primăvară, că dincolo de întuneric există lumină.
Migdalul a înflorit. Migdalul a fost iarăși înviat de cel care a Înviat dând lumină!
Fie ca această lumină să înflorească și în noi. Să ne regăsim pacea, să ne regăsim credința, să ne regăsim unii pe alții.
Cu inimă deschisă și cu nădejde,
Hristos a înviat!