„Mai târziu decât crezi” — nu pentru mântuire, ci pentru bucuria de a trăi cu Dumnezeu încă de aici

În sala de așteptare a unui medic bavarez stă scris un cuvânt tulburător: „Ești mai târziu decât crezi.” La prima vedere, pare un avertisment aspru. Și totuși, el ascunde un mare adevăr despre viața omului.
Biserica nu trăiește din amenințare, ci din nădejde. Ea nu închide uși, ci le deschide. Ea nu spune omului că a pierdut totul, ci îi amintește că Dumnezeu îl așteaptă până în ceasul cel din urmă. Tâlharul de pe cruce este dovada cea mai vie că nici ultima clipă nu este lipsită de puterea mântuirii. Iar rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur spune atât de frumos că Domnul îl primește și pe cel din urmă ca și pe cel dintâi. Aici răsună limpede învățătura Evangheliei despre lucrătorii viei: plata harului nu se măsoară după socoteala omenească, ci după iubirea lui Dumnezeu.
Și totuși, aici este și partea cea mai delicată. Problema nu este numai dacă omul se poate mântui în ultima clipă. Desigur, se poate. Problema este alta: de ce să amâni bucuria întâlnirii cu Dumnezeu? De ce să lași pe mai târziu pacea, lumina, frumusețea unei vieți sufletești curate? De ce să te apropii atât de târziu de izvor, când ai fi putut bea din el mai devreme?
Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu cât intră mai adânc în viața Bisericii, cu cât își caută mai stăruitor sufletul, cu atât începe mai devreme să simtă ceva din prospețimea raiului. Raiul nu este doar o făgăduință pentru sfârșit, ci și o pregustare pentru cei care învață să trăiască în prezența lui Dumnezeu încă de aici, de pe pământ. Există o bucurie a credinței, o pace a inimii, o lumină a conștiinței, pe care nu le poți cunoaște decât atunci când începi să trăiești cu Dumnezeu, nu doar să vorbești despre El.
De aceea, când îi încurajăm pe cei care încă nu vin, este bine să le spunem cu blândețe: vine vremea pentru toate. Dar în același timp trebuie să le spunem și adevărul întreg: să nu lase această vreme să vină prea târziu. Nu prea târziu fiindcă trupul nu-i mai ajută, nu prea târziu fiindcă bătrânețea sau boala îi împiedică, ci prea târziu pentru bucuria de a fi gustat mai devreme frumusețea unei vieți spirituale împlinite.
Dumnezeu primește și în ceasul al unsprezecelea. Dar fericit este omul care nu așteaptă doar ceasul al unsprezecelea ca să descopere ceea ce putea să trăiască încă din zori.

Sale!