Apostolul Toma și salvarea celor care caută

Apostolul Toma rămâne, poate mai mult decât oricare dintre ceilalți ucenici, aproape de neliniștea omului care caută. În acest sens, Toma este salvatorul multor conștiințe frământate, al multora dintre cei care nu fug de Dumnezeu, ci Îl caută cu atâta intensitate încât simt nevoia să înțeleagă, să vadă, să atingă.
De aceea, figura lui a rămas atât de puternică în istoria creștinismului. El nu este chipul răzvrătirii, ci chipul setei de credință. Nu este omul care refuză adevărul, ci omul care tremură înaintea lui și care nu vrea să se înșele. Toma nu cere dovada pentru a-L umili pe Hristos, ci pentru a se putea dărui Lui întreg. Tocmai aici stă frumusețea și drama lui: el vrea o credință atât de adevărată, încât nu suportă să fie doar o părere.
În această lumină, Apostolul Toma devine apropiat tuturor marilor căutători ai conștiinței. El este aproape de cei care au străbătut drumuri lungi până la adevăr, de cei care au trecut prin îndoială nu din superficialitate, ci dintr-o sete dureroasă de sens. De aceea a inspirat mai mult decât ceilați apostoli spirite precum Fericitul Augustin, care a cunoscut neliniștea minții și arderea inimii. Augustin este unul dintre acei oameni pentru care drumul către Dumnezeu nu a fost simplu, ci presărat cu întrebări, rătăciri, lacrimi și întoarceri. În el vedem cât poate face iubirea unei mame pentru fiul ei, cât poate răbda rugăciunea și cât de adânc poate lucra harul în cel care pare pierdut. Nimeni nu poate spune mai bine drama căutării decât cel care a fost căutat necontenit de Dumnezeu.
Aici Toma devine mai mult decât un personaj evanghelic; devine un simbol al unei pedagogii dumnezeiești. Hristos nu îl izgonește. Nu îl umilește. Nu îl alungă de la fața Sa pentru că a cerut dovezi. Dimpotrivă, îi oferă apropierea pe care o cerea: „Adu degetul tău încoace”. Este unul dintre cele mai tulburătoare momente din Evanghelie. Dumnezeu nu zdrobește sufletul care caută sincer, chiar dacă acel suflet vine cu teamă, cu întârziere, cu neputință. El îi dă posibilitatea să vadă. Îi dă posibilitatea să se convingă. Îi dă posibilitatea să se vindece prin atingere.
Desigur, Evanghelia așază deasupra acestei scene și o treaptă mai înaltă: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”. Aceasta este măsura cea mai înaltă a credinței. Mai fericiți sunt cei care nu au cerut semn, cei care au primit lumina fără să pretindă atingerea rănii. Dar această fericire mai mare a unora nu înseamnă condamnarea celor care au ajuns mai greu. Toma nu este exclus din iubirea lui Hristos, ci este ridicat din îndoială în cea mai limpede mărturisire: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Paradoxal, tocmai cel care a cerut să vadă ajunge să rostească una dintre cele mai înalte mărturisiri de credință din tot Noul Testament.
Așadar, Toma nu este apostolul necredinței, cum adesea, pe nedrept, este numit. El este apostolul trecerii de la îndoială la mărturisire, de la rănirea minții la luminarea inimii. El este dovada că Dumnezeu nu disprețuiește conștiința care se zbate, ci o conduce cu răbdare spre adevăr. Pentru mulți oameni, aceasta este o mângâiere uriașă. Nu toți ajung la credință pe același drum. Unii cred repede, alții înaintează plângând. Unii cred dintr-odată, alții se luptă cu întrebările până la capăt. Dar cei care caută cu sinceritate nu sunt lepădați.
De aceea, Apostolul Toma rămâne atât de actual. Într-o lume în care mintea omului cere explicații, în care conștiința este adesea sfâșiată între dorința de a crede și neputința de a se abandona, Toma arată că îndoiala sinceră poate fi și ea un prag spre întâlnire. Nu orice îndoială este păcat; uneori, ea este forma dureroasă a unei iubiri care încă nu și-a găsit odihna.
În fond, nu Toma este cel care trebuie judecat, ci fiecare dintre noi trebuie să se întrebe cât de sinceră este propria căutare. Pentru că între necredința rece și îndoiala care plânge este o diferență uriașă. Prima se închide în sine; cealaltă bate la ușa lui Dumnezeu. Iar Hristos, în fața acestei uși, nu tace. El Se lasă atins, Se lasă văzut, Se lasă cunoscut. Așa se explică puterea figurii lui Toma: el dă curaj tuturor celor care încă se luptă, tuturor celor care nu au ajuns încă la limpezime, dar care nu au încetat să caute.
Toma este, astfel, apostolul conștiințelor neodihnite. Nu pentru că ar fi rămas în îndoială, ci pentru că a trecut prin ea și a biruit-o în întâlnirea cu Hristos. Iar aceasta este, poate, cea mai mare speranță pentru omul care caută: că Dumnezeu nu-l respinge pentru întrebările lui, dacă în adâncul lor există dor de adevăr.

Sale!