Fidel nu știa să danseze

Coboram încet de pe citadelă, iar sus, pe marginea drumului, privind Havana de peste apă, se ridica statuia lui Iisus. Nu era atât de mare precum cea din Rio de Janeiro, dar domina liniștit orașul, portul și clădirile coloniale care se desfăceau în lumina fierbinte a după-amiezii cubaneze. Avea ceva calm dar contrastant cu ceea ce ideologia oficială afirma, ca și cum ar fi privit Revoluția fără să o aprobe, dar din prea multă îngăduință, fără să o condamne.
Pe partea cealaltă a drumului se afla casa unde locuise Che Guevara.
Taximetristul a ridicat mâna spre ea aproape absent.
— Aquí vivió el Che.
A spus-o scurt, fără emoție, detașat de finalul crunt al medicului revoluționar. Apoi, după câteva secunde, tonul i s-a schimbat complet.
— Pero Fidel… Fidel era extraordinario.
Atunci am înțeles ceva local despre Cuba sfârșitului de secol încheiat. Che Guevara rămăsese legenda romantică pentru turiști, tricouri și fotografii alb-negru. Fidel însă rămăsese istoria reală, concretă, omul pe care cubanezii încă îl discutau ca pe cineva care le organizase viața, foametea, speranțele și frica.

Dialogul acesta acesta și credința lui că Fidel ar fi rezolvat incluziv Covidul, m-a făcut să-l angajez pentru un tur havanez complet, în care nu putea lipsi, Internaționalul, unde aventurierul Carol al II-lea, a rămas pictat ca pe o pancartă de zoo.
Ne-am urcat în taxiul lui — o decapotabilă roșie din anii ’50, lungă și obosită, ca o relicvă americană rămasă captivă în comunism. Am pornit greu prin Havana după ce stătuserăm aproape o oră la coadă pentru benzină. Nici măcar coada nu mai era simplă: trebuia să intri într-o aplicație care cădea aproape permanent.
— Así es Cuba… — a spus râzând, fără stresul nostru, al grăbiților de meserie.
Orașul curgea lent în juru. Balcoane spaniole din fier forjat, coloane coloniale, pereți galbeni mâncați de umezeală, rufe întinse între ferestre înalte cât două etaje. Foste case ale bogaților americani, acum împărțite între familii cubaneze care trăiau printre tavane căzute și ventilatoare vechi.
Havana avea frumusețea unei lumi care se ruinează lent, dar refuză să moară.
Și tocmai în această lume caldă, colorată, muzicală și aproape excesiv de vie, clădirile comuniste apăreau ca niște corpuri străine. Blocuri austere, cenușii, piețe largi și reci, clădiri administrative construite în stil sovietic, fără umbre, fără balcoane, fără muzicalitate. Păreau făcute pentru a depozita doar mitraliere. Pozele revoluționarilor întăreau sentimentul sinistru, iar piațele largi și reci, pentru care nici soarele nu avea leac, par utile doar pentru execuții fizice sau doar verbale. Parcă nu aveau niciun rost în Havana cea cu suflet latin. Orașul părea făcut pentru verandă, muzică, ferestre deschise și lumină tropicală, iar comunismul îi răspunsese cu beton, simetrie și răceală.
Mai târziu am ajuns la apogeul contrastului, în piața aceea oficială, unde odinioară se desfășurau marile ceremonii revoluționare. Totul era disproporționat de auster. Spațiu mult, suflet puțin. Portrete uriașe, ziduri reci, tăceri periculoase. Într-un popor care trăia dansând și cântând, puterea alesese o arhitectură incapabilă să danseze, o arhitectură care te fixează, te încremenește.
Poate că Fidel dansase prin istorie, printre americani, ruși, atentate și revoluții, dar orașului îi lăsase o arhitectură care nu știa să trăiască împreună cu oamenii lui.
Pe o strada frumoasă se află Ambasada României in Cuba. Mi-am amintit atunci povestea despre statuia lui Mihai Eminescu din Havana. Fusese ridicată la inițiativa ambasadorului Gheorghe Uglen. Mi s-a părut un lucru neașteptat și frumos: Eminescu ajungând, într-un fel, între palmieri, revoluție și Caraibe. Își merită locul aici. E destuld e luxuriant în multe dintre simțămintele lui poetice. Nu a văzut marea lui, de acasă, în viață, dar a fost adus aici între ape, rom și mări fără de sfârșit.
Din restaurante și baruri ieșea muzica Havanei. Trompete, contrabas, pahare lovite încet, râsete, pași de dans. Am trecut- de data aceasta cu pasul, pe tocitele pietre cubice –  pe lângă La Bodeguita del Medio, unde încă plutea umbra lui Ernest Hemingway, ca și cum ar fi ieșit doar până afară, al un trabuc.
— Mira … ellos bailan, siempre bailan — a spus taximetristul, convertit în ghid, pentru un doalar mai mult.
L-am privit fără să răspund.
Și atunci a venit fraza aceea spusă aproape cu admirație:
— Fidel no sabía bailar… pero sabía jugar con la historia.
Avea dreptate. Fidel nu știa să danseze precum cubanezii care umpleau străzile cu muzică și salsa, dar știa să danseze printre imperii. Între americani și ruși. Între atentate, revoluție și propagandă. A dansat printre bombe suficient cât să moară în propriul pat, ceea ce părea aproape imposibil pentru un dictator caraibian.
Acum însă, Havana părea că începe să se schimbe din nou. Printre clădirile coloniale apăreau hoteluri moderne, reci, occidentale, aproape violente prin contrastul lor. Forme noi, nici caraibiene, nici sovietice. Sticlă, aer condiționat și turiști bogați în mijlocul unui oraș care încă stătea la coadă pentru benzină.
Ispita capitalismului începuse deja să pătrundă în Cuba. Orice valută mergea și fiecare o preda statului pentru cartaela de alimente.
Și totuși, când l-am întrebat cine îi va salva, taximetristul nici măcar nu a ezitat.
— Los rusos volverán.
A spus-o cu încredre oarbă, ca pe Rozariu.
Sub privirea tăcută a lui Iisus, Havana părea prinsă între două nostalgii: nostalgia Americii pierdute și nostalgia protecției sovietice. Iar între ele, oamenii continuau să cânte, să danseze și să … supraviețuiască descurcându-se cum poate fiecare.

Sale!