Grupurile de WhatsApp și haosul vieții

Încep să cred tot mai serios că una dintre marile probleme ale vieții contemporane nu este doar telefonul mobil în sine, ci faptul că nu mai știm să îl folosim cu măsură. Telefonul ar fi trebuit să fie un instrument de comunicare. A devenit însă, de multe ori, un instrument de invadare permanentă a vieții celuilalt.
Am observat asta inclusiv în propria mea viață. Există grupuri de WhatsApp din care nu am ieșit ani întregi doar din jenă. Jenă față de oameni, față de colegi, față de ideea că plecarea ta ar putea fi interpretată drept aroganță sau răceală. Dar resursele acestei jene au început să ajungă la limită. Și cred că, treptat, mă voi retrage din mare parte dintre aceste grupuri, fie ele administrative, profesionale sau de altă natură, pentru că așa mi se pare firesc.
Am avut inclusiv grupul foștilor colegi de la Facultatea de Teologie. La început părea o idee frumoasă: oameni care împărtășiseră ani importanți ai vieții lor, care puteau rămâne într-un dialog viu. Numai că, treptat, grupul a fost confiscat de câteva persoane care ajunseseră să dețină monopolul discursului și al certitudinii. Nu mai exista aproape deloc spațiu pentru liniște, pentru nuanță sau pentru simpla alegere de a nu participa. Dacă răspundeai, riscai polemica. Dacă nu răspundeai, rămâneai spectator la o avalanșă continuă de mesaje.
Și atunci am ieșit. Pur și simplu am ieșit. Nu din ură, nu din dispreț, ci dintr-o nevoie de liniște și de igienă interioară.
Problema este că societatea întreagă pare să funcționeze astăzi pe principiul disponibilității permanente. Oamenii nu mai înțeleg că faptul de a avea anumite ore de contact nu este un moft, ci o necesitate. Dacă îți stabilești un ritm al disponibilității, o faci tocmai pentru a putea lucra bine și pentru a putea fi cu adevărat atent atunci când vorbești cu cineva. Altfel, viața devine o succesiune de întreruperi.
Și aproape nimeni nu respectă asta.
Telefonul sună oricând. Mesajele vin oricând. Uneori pentru lucruri importante, dar foarte des pentru banalități dezarmante, pentru întrebări care nu justifică deloc intruziunea. Mi-a plăcut întotdeauna să comunic cu oamenii și cred că dialogul este unul dintre lucrurile cele mai frumoase din viață. Dar ceea ce trăim acum nu mai este întotdeauna comunicare. De multe ori este o formă foarte rafinată și foarte dibace de hărțuire socială, atât de bine integrată în cotidian, încât aproape că nu o mai observăm.
Societatea pare construită astfel încât omul să nu mai rămână niciodată singur cu sine. Să nu mai aibă timp să cugete. Să nu mai aibă timp să citească lent, să urmărească un gând până la capăt, să stea în liniște fără să fie smuls din sine de o notificare.
Iar grupurile de WhatsApp sunt poate imaginea perfectă a acestei lumi: o actualitate continuă, compulsivă, unde totul trebuie spus imediat, comentat imediat, distribuit imediat. O lume în care zgomotul a ajuns să fie confundat cu participarea la viață.
Poate că una dintre ultimele forme de libertate care ne-au rămas este libertatea de a ne retrage din anumite cercuri ale zgomotului permanent. Libertatea de a nu răspunde instantaneu. Libertatea de a pune telefonul deoparte și de a recupera ceva ce omul contemporan pierde încet: propria viață interioară.

Sale!