Despre libertate, oameni și aproape treizeci de ani de drum profesional

Nu știu dacă sunteți pregătiți să citiți un text atât de lung. Nu știu dacă aveți răbdarea necesară sau chiar interesul pentru o asemenea mărturisire. Dar, apropiindu-mă de o vârstă rotundă a activității profesionale și privind în urmă la aproape treizeci de ani de activitate, simt nevoia să așez câteva gânduri despre ceea ce am făcut, despre ceea ce am căutat și despre ceea ce încă mai caut.
Poate că singura pasiune mai veche decât toate celelalte a fost dragostea pentru natură. Ea m-a însoțit înaintea multor preocupări și a rămas constantă, ca un fir nevăzut care leagă diferitele etape ale vieții mele. În rest, toate celelalte activități – profesoratul, preoția, implicarea socială, educația adulților, activitatea din domeniul sanitar și farmaceutic – au avut un singur centru de greutate: omul.
Omul de lângă mine.
În el am văzut întotdeauna creația lui Dumnezeu. Nu o formulă abstractă, nu o idee teologică, ci o realitate concretă. De aceea mi-a fost greu să accept superioritatea afișată și inferiorizarea altora. N-am reușit niciodată să privesc un om ca fiind mai puțin important decât altul. Dimpotrivă, am simțit mereu nevoia să-l ajut pe cel pe care viața, societatea sau împrejurările l-au așezat mai jos să-și redescopere demnitatea pe care o are prin însăși faptul că este om.
Această convingere m-a însoțit în toate locurile prin care am trecut.
În profesorat am început alături de tineri seminariști, de care nu eram foarte departe ca vârstă. Încercam împreună să privim spre viitor și să înțelegem ce înseamnă vocația, responsabilitatea și slujirea. Mai târziu am trecut prin lumea culorilor, la liceul de artă. Apoi am avut privilegiul unei experiențe care m-a marcat profund: aceea de a preda nevăzătorilor. Acolo am descoperit că există forme ale vederii care nu au legătură cu ochii și forme ale luminii care nu depind de vedere.
Au urmat experiențele din educația adulților, din învățământul non-formal și mai ales din învățământul sanitar. Toate acestea m-au ajutat să înțeleg că omul nu încetează niciodată să învețe și că educația este una dintre cele mai frumoase forme de respect pe care le poți arăta semenilor tăi.
Activitatea de preot începător într-o comunitate rurală – la Gherăseni, județul Buzău –  a avut, la rândul ei, un rol esențial. Acolo am înțeles ceva ce cărțile nu pot transmite pe deplin. Mi-a rămas în minte imaginea unei bătrâne care desfăcea cu grijă o batistă legată în mai multe noduri pentru a scoate un bănuț destinat bisericii. Gestul acela simplu m-a urmărit ani întregi.
Atunci am înțeles că bănuții văduvei nu pot fi primiți oricum. Că responsabilitatea față de oameni este colosală. Că trebuie să contribui și tu, prin ceea ce faci, prin munca ta și prin timpul tău, la binele comun.
Poate de aceea m-am gândit adesea la Sfântul Apostol Pavel, care făcea corturi, și la Fericitul Augustin, atât de preocupat de agricultură. Munca nu este o rușine. Din contră. Ea dă demnitate și sens vieții. Tot de atunci am intrat în lumea medicamentului. Am făcut-o tot având omul în centru. Un coleg mi-a reproșat cândva că slujesc prea mult oamenilor. Poate că avea dreptate. Dar eu așa L-am văzut pe Dumnezeu: în oamenii care aveau nevoie de ajutor, de înțelegere și de sprijin, de apropiere, de sinceritate.
Am învățat că oamenii nu trebuie abrutizați. Nici în societate și nici în Biserică. Între aplicarea unei reguli și brutalitate există uneori o distanță surprinzător de mică. În Biserică, lucrurile nu funcționează după aceleași reguli ca în alte instituții. Omul pe care nu-l poți îndrepta rămâne totuși aproapele tău. Este asemenea ție. Este parte a aceleiași umanități și, adesea, parte a aceleiași comunități de credință.
Mânia și mustrarea au și ele alte sensuri atunci când sunt despărțite de iubire. E adevărată zicerea că limba oamenilor rămâne ceea ce a fost dintotdeauna: un cuptor care arde zilnic. Astăzi laudă, mâine condamnă. De aceea am încercat să-mi îndrept gândurile nu atât spre judecățile trecătoare ale lumii, cât spre ziua în care trebuie să dau socoteală pentru ceea ce am făcut.
M-am implicat și în viața socială. Nu pentru că aș fi considerat vreodată că administrația este vocația mea principală. Să construiești este una, să administrezi este alta. Birocrația consumă timp, consumă energie și, uneori, poate sufoca spiritul. Totuși, dacă am acceptat responsabilități administrative, am încercat să respect un principiu simplu: să nu încurc viața altora.
Am respectat timpul oamenilor.
Mi s-a părut întotdeauna că timpul este una dintre cele mai prețioase resurse pe care le avem. Nu poate fi recuperat. Nu poate fi cumpărat. Nu poate fi înlocuit. Din acest motiv am considerat că respectul față de om începe și prin respectul față de timpul său.
Cu toate acestea, toate implicările mele au avut o limită foarte clară. Limita libertății.
Am avut nevoie întotdeauna de libertate. De libertate interioară, de libertate intelectuală și de libertate spirituală. Libertatea de a citi, de a gândi, de a vorbi și de a înțelege lumea fără constrângeri inutile. Și am parte de oameni minunați care m-au înțeles. Viața nu poate arăta ca o grădină zăvorâtă.
Aceast spirit de libertate am încercat să-l transmit și familiei mele, și copiilor mei, și celor pe care i-am întâlnit în diferitele etape ale vieții. Cred că libertatea de a gândi este unul dintre cele mai profunde acte ale existenței umane.
Nu am putut niciodată accepta viața ca pe o simplă succesiune de obligații, proceduri și sarcini repetitive. Nu am putut privi cu entuziasm activitățile care consumă timpul fără să creeze ceva bun pentru celălalt. Munca este valoroasă atunci când produce sens, când ajută, când ridică, când vindecă, când luminează.
În schimb, activitățile repetitive, lipsite de creativitate și de impact asupra celorlalți, ajung să consume spiritul și să răpească din bucuria vieții.
După cincizeci de ani de viață, inevitabil,  începi să privești altfel lucrurile. Nu mai ai senzația timpului fără sfârșit. Începi să te întrebi ce merită păstrat și ce trebuie lăsat în urmă. Începi să te debarasezi de poverile inutile și să cauți mai multă libertate. Nu sunt căutări din comoditate și nici din lipsă de responsabilitate, ci pentru că înțelegi mai bine că sunt și treburi pe care trebuie să le lași trecutului, pentru că nu ai de ce să le cari cu tine în prezent și mai ales în viitor.
Iar dacă am învățat ceva în toți acești ani, este faptul că adevărata bogăție nu stă nici în funcții, nici în titluri, nici în acumulări, care, de altfel, îmi sunt destul de indiferente. Ea stă în oamenii pe care i-ai ajutat, în binele pe care l-ai făcut, în libertatea pe care ai păstrat-o și în frumusețea pe care ai reușit să o vezi în lume.
La urma urmei, viața nu este despre cât de ocupați suntem, ci despre cât de vii am rămas.

Sale!