Pe aleea copilăriei

Zilele trecute, pe una dintre aleile Crângului din Buzău, am zărit ceva ce aproape că nu mai speram să văd. Pe asfalt, desenate cu cretă colorată, apăreau urmele unui joc: săgeți, pătrate, semne de început și de sfârșit, trasee pe care numai copiii știu să le transforme într-o aventură. M-am oprit și am privit îndelung. Nu era doar un desen. Era o fereastră deschisă către o lume pe care o credeam dispărută.
Imediat mi-au revenit în minte anii copilăriei petrecuți pe strada Caraiman, în apropierea Crângului. Atunci, cartierul răsuna de glasurile copiilor. Nu existau telefoane inteligente, tablete sau rețele sociale. Existau însă jocurile. Și ce jocuri!
Șotronul era aproape o instituție. Fetele desenau cu migală pătratele pe asfalt și săreau cu o precizie care mă uimea de fiecare dată. Elasticul era și mai spectaculos. Îmi amintesc câtă dibăcie și câtă coordonare aveau fetele care îl jucau. Totul se desfășura prin mișcări rapide ale picioarelor, prin sărituri precise și combinații pe care le executau cu o naturalețe uimitoare. Pentru noi părea simplu, dar jocul cerea multă îndemânare, atenție și echilibru. Unele dintre ele reușeau să treacă peste niveluri care mie mi se păreau imposibile, iar privindu-le aveai impresia că dansează mai degrabă decât că se joacă.
Noi, băieții, preferam adesea „Țară, țară, vrem ostași!”, „Vânătorii și rațele”, „Pititea”, „Ascunselea” sau nesfârșitele alergări dintre blocuri. Fiecare colț de alee devenea o cetate, fiecare tufă o ascunzătoare, fiecare copac un punct strategic într-o bătălie imaginară.
Dar universul jocurilor copilăriei era mult mai bogat. Mai existau și cornetele din hârtie, pe care ni le confecționam singuri. Unii erau adevărați meșteri și făceau cornete perfecte, alții mai puțin pricepuți, iar atunci se înfundau și nu mai puteau fi folosite șevile de … pușcă. Căutam peste tot materiale pentru joacă. De pe șantiere găseam uneori țevi subțiri de plastic, dintre cele folosite la instalațiile electrice. Le tăiam la dimensiunea dorită, le netezeam cu grijă la flacăra aragazului și le transformam în adevărate „carabine” ale imaginației noastre. Cu ele porneau expediții, bătălii și aventuri care durau ore întregi. Nu aveam jucării sofisticate și nici nu simțeam nevoia lor. Din câteva bucăți de hârtie, o țeavă de plastic și multă imaginație reușeam să construim lumi întregi imaginare, deloc departe de cele ale lui … Karl May.
Privind desenele de pe asfalt, mi-am amintit și de vremurile în care nu aveam întotdeauna la îndemână cretă. De multe ori foloseam câte o bucată de cărămidă spartă, luată de pe lângă construcțiile care încă se mai făceau prin cartier. Cu ea trasam terenuri de fotbal, porți, linii de margine și șotroane. Totuși, cea mai mare bucurie era atunci când apăreau cretele adevărate, mai ales cele colorate. Atunci asfaltul cenușiu prindea viață, iar aleile dintre blocuri deveneau o adevărată galerie a imaginației copilărești.
Privind desenele de pe asfaltul Crângului, mi-am dat seama că nu toate s-au pierdut. În ciuda tuturor schimbărilor aduse de tehnologie, există încă copii care ies afară, care își murdăresc mâinile cu cretă, care inventează reguli și care transformă o simplă alee într-un univers al imaginației.
Poate că nu sunt la fel de mulți ca odinioară. Poate că nu se mai aud glasurile lor la fiecare scară de bloc. Dar faptul că încă există astfel de momente este, în sine, o veste bună.
Există ceva profund educativ în aceste jocuri simple. Ele îi învață pe copii să coopereze, să negocieze reguli, să piardă și să câștige, să își aștepte rândul și să se bucure împreună. Nicio aplicație și niciun ecran nu pot reproduce pe deplin aceste experiențe. Mai mult decât atât, aceste jocuri dezvoltau imaginația. Copiii nu primeau totul de-a gata. Își inventau regulile, își construiau singuri „echipamentele”, transformau obiecte obișnuite în jucării și fiecare după-amiază devenea o aventură nouă.

De aceea, când am văzut traseul desenat cu cretă pe aleea Crângului, nu am văzut doar niște linii colorate. Am văzut dovada că o parte din copilăria noastră încă trăiește. Am văzut o punte între generații. Și, pentru câteva clipe, m-am întors pe strada Caraiman, printre blocurile copilăriei, acolo unde serile păreau nesfârșite, iar cea mai mare grijă era să ajung acasă înainte să se lase întunericul.

Poate că viitorul aparține tehnologiei. Dar copilăria adevărată va avea întotdeauna nevoie de un petic de asfalt, de câteva bucăți de cretă și de câțiva copii dispuși să transforme o zi obișnuită într-o poveste.
Într-o lume în care ne plângem adesea că cei mici sunt captivi în fața ecranelor, asemenea desene apărute pe asfalt sunt mai mult decât simple jocuri. Sunt semne că bucuria copilăriei încă respiră. Iar pentru cei care au crescut pe strada Caraiman, la umbra Crângului, ele au și darul neprețuit de a readuce pentru câteva clipe lumea frumoasă a anilor care nu se mai întorc. Uneori este suficient un desen cu cretă pe o alee, pentru ca timpul să se întoarcă înapoi și să auzi din nou, măcar în amintire, glasurile copiilor care umpleau odinioară cartierul de viață.

Sale!