Ubi bene, ibi patria?

În zilele petrecute cândva în Italia am avut multe ocazii să vorbesc cu oameni. Cu taximetriști, comercianți, ospătari, oameni obișnuiți care lucrează zi de zi și care, inevitabil, au întâlnit români. M-a surprins de fiecare dată același lucru: aproape toți vorbeau cu respect despre comunitatea românească. Nu cu entuziasm protocolar și nici din politețe, ci cu aprecierea pe care o câștigă omul prin muncă, seriozitate și perseverență.
Românii sunt numeroși în Italia. Sunt prezenți în spitale, în construcții, în agricultură, în transporturi, în școli și în administrație. De multe ori nu se văd, pentru că fac ceea ce au făcut întotdeauna: muncesc. Iar când un popor muncește bine, lasă în urmă o carte de vizită mai puternică decât orice discurs.
Discutând însă cu câțiva români stabiliți aici de mulți ani, am observat un fenomen pe care nu îl întâlneam cu aceeași frecvență în urmă cu două decenii. Există oameni care încep să se gândească la întoarcere.
Am stat de vorbă cu membrii unei familii care locuiește în Italia de douăzeci și trei de ani. Au avut o activitate profesională ireproșabilă, și-au crescut copiii, și-au construit o viață demnă. Cu toate acestea, au luat hotărârea de a reveni în România. Nu se întorc din dezamăgire față de Italia, ci pentru că România nu mai este țara pe care au părăsit-o la începutul anilor 2000.
Diferențele s-au redus. Nivelul de trai a crescut. Infrastructura, chiar dacă încă imperfectă, este incomparabil mai bună. Oportunitățile sunt mai numeroase. Iar pentru mulți dintre cei plecați, anii au adus și o altă descoperire: dorul.
Dorul de familie. Dorul de locurile copilăriei. Dorul de limba în care gândești fără să traduci.
Mai există și o altă realitate. După zeci de ani de muncă, mulți constată că integrarea deplină nu este întotdeauna simplă. Cetățenia se obține greu – după 28 de ani de rezidență permanentă, din câte îmi spuneau -, iar sentimentul de apartenență nu poate fi dobândit printr-un simplu act administrativ. Poți locui într-o țară o viață întreagă și totuși să simți că rădăcinile tale se află în altă parte.
Îmi amintesc foarte bine anii ’90. Eram copil la Blăjani. Pe ulița unde locuiam, unul câte unul, tinerii au început să plece spre Italia. Era vremea marilor speranțe occidentale. După câțiva ani se întorceau în concedii cu mașini pe care rar le vedeai în satele noastre, cu haine diferite, cu o siguranță de sine nouă și cu povești despre o lume care părea atunci departe.
Pentru generația mea, Italia nu era doar o țară. Era un simbol. Era dovada că undeva există o viață mai bună.
Și mulți dintre cei plecați au reușit. Au muncit enorm. Au făcut sacrificii pe care cei rămași acasă le-au înțeles rareori pe deplin. Au fost, într-un anumit sens, exilați economici. Nu au plecat pentru aventură, ci pentru pâine, pentru viitorul copiilor și pentru șansa unei vieți mai bune.
Am rude în Italia. Am prieteni în Italia. Am foști elevi ai Școlii Sanitare care lucrează astăzi în spitale italiene. Fiecare dintre ei poartă în suflet două lumi. Cea pe care au lăsat-o în urmă și cea pe care au construit-o prin muncă.
Poate tocmai de aceea întoarcerea nu este niciodată simplă.
Dar ceea ce observ astăzi este un lucru care merită consemnat: pentru prima dată după foarte mult timp, România nu mai este doar țara din care se pleacă. Începe să fie și țara în care unii aleg să se întoarcă.
Romanii spuneau: Ubi bene, ibi patria – „unde îți este bine, acolo îți este patria”.
Experiența ultimilor ani pare să adauge o nuanță acestei vechi maxime. Omul poate trăi bine în multe locuri, dar există un singur loc unde amintirile copilăriei, limba, rudele, mormintele părinților și rădăcinile sale se întâlnesc.
Iar pentru mulți români care au construit o viață în Italia, acest loc continuă să se numească România.