Există certuri care trec în câteva ore și există răni care rămân ani întregi. Uneori nu mai știm nici de la ce a început totul. Rămân doar orgoliul, tăcerea și convingerea că celălalt trebuie să facă primul pas. Din păcate, timpul nu vindecă întotdeauna. Uneori, doar adâncește distanța.
În Molitfelnic găsim o rugăciune mai puțin solicitată, dar de o frumusețe aparte: rugăciunea la împăcarea celor învrăjbiți. Ea nu cere ca Dumnezeu să îi dea dreptate unuia și să îl învingă pe celălalt. Cere ceva mult mai important: să schimbe inimile.
Un cuvânt impresionant din această rugăciune este: „înrădăcinează într-înșii frica Ta și dragostea unuia spre altul; stinge toată vrajba și îndemnurile spre dezbinare.” Nu este vorba despre frica ce alungă omul, ci despre respectul sfânt față de Dumnezeu, care îl oprește să rănească și îl învață să ierte.
De cele mai multe ori, conflictele nu pornesc din lucruri mari, ci din cuvinte spuse la mânie, din neînțelegeri sau din mândria de a nu recunoaște că am greșit. Iar mândria are un obicei ciudat: îi face pe oameni să piardă relații de preț doar pentru a avea impresia că au câștigat o ceartă. O victorie tristă, pe care nimeni nu o sărbătorește.
Rugăciunea nu înlocuiește dialogul și nici nu rezolvă în mod magic conflictele. Ea schimbă însă locul din care pornim. Un om care se roagă sincer începe să vadă și suferința celuilalt, nu doar propria dreptate. Din această schimbare se poate naște împăcarea.
Poate că astăzi există în viața noastră un părinte, un copil, un frate, un prieten sau un vecin cu care nu ne mai vorbim. Poate că primul pas pare imposibil. Tocmai atunci merită să rostim această rugăciune. Dumnezeu poate dărâma zidurile pe care noi le-am ridicat în ani de zile.
Fericiți sunt făcătorii de pace, pentru că ei nu adună doar liniște între oameni, ci lasă loc lui Dumnezeu să lucreze în inimile lor. Uneori, cea mai mare minune nu este schimbarea lumii, ci împăcarea a două suflete care au uitat că au fost create să se iubească.