San Stefano din Bologna. O biserică în alta, asemenea vieții noastre

Complexul monastic San Stefano, cunoscut și sub numele de Cele Șapte Biserici, trebuie vizitat. Este doar un monument istoric, dar și un drum spiritual zidit în piatră, unde fiecare curte, fiecare încăpere și fiecare biserică te poartă labirintic spre alta, asemenea etapelor prin care trece omul de-a lungul vieții.
Am ajuns aici într-o după-amiază caldă de vară. Piața era plină de oameni, iar în fața bisericii se pregătea un concert. Muzica urma să umple curând spațiul, însă zidurile de cărămidă păstrau o liniște care venea din alt timp. Fațada simplă, austeră, fără podoabe inutile, părea să spună că adevărata frumusețe începe dincolo de ușă.

San Stefano nu este o singură biserică. Este un întreg univers spiritual. Dintr-un spațiu intri în altul, apoi într-o curte, apoi într-o capelă, apoi într-o nouă biserică. Nu există o ruptură între ele. Totul curge ca zilele vieții, sau, pentru cine cunoaște calea, asemenea unei rugăciuni care nu se întrerupe niciodată.
Această succesiune de spații m-a făcut să mă gândesc la viața fiecăruia dintre noi. Și noi trecem dintr-o încăpere în alta. Copilăria se deschide spre tinerețe, tinerețea spre maturitate, bucuria spre încercare, iar încercarea spre speranță. Uneori încăperile sunt largi și luminoase. Alteori sunt înguste, aproape întunecate. Dar fiecare dintre ele are o ușă care conduce mai departe.
Așa este construit și San Stefano.

Tradiția spune că întemeietorul complexului a fost Sfântul Petroniu, episcopul Bolognei din secolul al V-lea. După un pelerinaj la Ierusalim, el și-a dorit să ofere credincioșilor care nu puteau ajunge în Țara Sfântă posibilitatea de a retrăi simbolic locurile Pătimirii și Învierii lui Hristos. Astfel a luat naștere un ansamblu unic în Europa, inspirat din topografia Ierusalimului.
De-a lungul secolelor, bisericile au fost extinse, reconstruite și restaurate, iar astăzi formează unul dintre cele mai impresionante complexe religioase medievale din Italia. Fiecare clădire aparține unei alte epoci, unui alt stil arhitectural, însă toate alcătuiesc un singur trup.

Deși nu conștientizăm în fiecare clipă și noi suntem construiți din etape diferite. Există în noi copilul care am fost, tânărul care a visat, omul matur care poartă responsabilități și bătrânul care va privi în urmă. Toate aceste vârste nu se anulează una pe alta. Ele coexistă, asemenea bisericilor din San Stefano.
În unele încăperi lumina pătrunde prin ferestre mici, desenând umbre pe cărămida veche. În altele, curțile interioare se deschid spre cer. Contrastul nu tulbură, ci liniștește. Îți amintește că Dumnezeu nu locuiește doar în momentele luminoase ale existenței, ci și în cele întunecate, de unde, cu mâna spre fereastră, te împinge spre lumină.
Aceea acest loc nu impresionează prin bogăție, fiind destul de auster, ci prin continuitate și profiunzimea cu care cuvântul biblic vobrește în piatră.
La fiecare pas simți că intri mai adânc în tine însuți.
San Stefano mai vorbește și despre răbdare. Despre timpul care nu se sfarmă în zadar, ci sfințește. Despre cărămizile care îmbătrânesc fără să-și piardă rostul. Despre credința care nu are nevoie de culoare pentru a fi vie.
Am ieșit din complex cu sentimentul că vizitasem mai mult decât un monument. Parcursesem, simbolic, propriul drum.
Viața nu este o singură încăpere. Dumnezeu nu ne lasă într-un singur loc. Ne conduce dintr-un spațiu în altul, dintr-o experiență în alta, dintr-o bucurie în alta sau dintr-o cădere spre o nouă speranță. Uneori înțelegem drumul, alteori nu. Dar, asemenea bisericilor din San Stefano, toate încăperile existenței noastre sunt unite printr-o singură prezență.
Prezența lui Dumnezeu.
Acesta este marele adevăr pe care îl descoperi la San Stefano: nu zidurile sunt cele care țin împreună bisericile, ci credința. Așa cum nici etapele vieții noastre nu sunt unite doar de trecerea timpului, ci de mâna nevăzută a lui Dumnezeu, care ne însoțește dintr-o ușă în alta, până la întâlnirea cu Împărăția Sa.