Sfântul Munte Athos. Ultima republică monahală din lume, unde timpul curge spre Dumnezeu

Locul acesta binecuvântat de Dumnezeu nu este doar o peninsulă din nordul Greciei, nu este doar o patrie monahală cu douăzeci de mănăstiri și nici doar un patrimoniu universal UNESCO. Athosul este o lume întreagă, guvernată de alte legi decât cele ale lumii obișnuite. O lume în care rugăciunea este mai importantă decât orice altă bucurie a vieții, iar liniștea valorează mai mult decât tumultul.

Primul contact cu această lume nu este o poartă monumentală, ci o foaie de hârtie. Se numește Diamonitirion și reprezintă permisul de intrare în Sfântul Munte. Nu este un simplu document administrativ. El amintește fiecărui pelerin că pășește într-o republică monahală, într-un spațiu autonom, cu aproape o mie de ani de existență neîntreruptă. Primești prin acest document drfeptul de păși pe Sfântul Munte și regulamentul pelerinului, un cod al respectului față de locul în care intri: ținută decentă, participare la slujbe, tăcere, interdicția fotografierii monahilor fără acord și obligația de a respecta rânduiala fiecărei mănăstiri. Din primul moment înțelegi că aici nu vii ca turist, ci ca pelerin.
O republică unică în lume
Sfântul Munte este singura republică monahală din lume. Teritoriul ocupă întreaga peninsulă Athos, lungă de aproape 60 de kilometri și dominată de impresionantul vârf Athos, care se ridică la peste 2.000 de metri deasupra Mării Egee.
Din punct de vedere politic, Athosul aparține Greciei, însă beneficiază de un statut constituțional special. Viața este condusă de cele douăzeci de mari mănăstiri, fiecare având reprezentantul său în Sfânta Comunitate de la Karyes, capitala republicii monahale. Conducerea executivă este exercitată prin Sfânta Epistasie, formată din patru reprezentanți ai unor mănăstiri diferite, iar președinția se schimbă periodic, la șase luni, într-un sistem care funcționează de secole.
Statul grec este reprezentat doar printr-un guvernator civil, fără atribuții asupra vieții spirituale. Toate celelalte hotărâri privind organizarea monahală aparțin exclusiv comunității athonite.
De ce s-au retras oamenii aici?
Primele forme de viață ascetică apar încă din secolele VIII-IX, însă adevărata organizare începe în anul 963, când Sfântul Atanasie Athonitul întemeiază Marea Lavră.
Monahismul exista deja în Egipt, Palestina și Siria, însă Athosul avea să devină cea mai importantă concentrare monahală ortodoxă din lume.
Există și o explicație profundă a dezvoltării monahismului. În primele trei secole ale creștinismului, martirajul reprezenta forma supremă de mărturisire a credinței. După Edictul de la Milano din anul 313 și după încetarea persecuțiilor, creștinii nu mai puteau mărturisi prin sângele lor.
Atunci a apărut ceea ce Sfinții Părinți au numit „martiriul alb”: retragerea din lume, lupta cu propriile patimi, postul, rugăciunea și ascultarea. Monahismul a devenit noua formă de jertfă.
Athosul este expresia cea mai înaltă a acestui ideal.
Grădina Maicii Domnului
O tradiție foarte veche spune că Maica Domnului, călătorind spre Cipru împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, a fost purtată de furtună până la Athos. Frumusețea locului a impresionat-o atât de mult încât L-a rugat pe Hristos să-i fie dăruit.
Din acel moment, Athosul este numit Grădina Maicii Domnului, iar monahii spun că însăși Fecioara Maria este stareța nevăzută a întregii peninsule. Sunt mănăstiri care au doar egumen, pentru că ea stăreția îi aparține.
Avatonul
Una dintre cele mai cunoscute particularități este regula numită Avaton, care interzice accesul femeilor pe întreaga peninsulă.
Nu este o afirmație despre superioritatea unui sex asupra altuia, ci o regulă ascetică foarte veche, menită să păstreze caracterul exclusiv monahal al locului și să sublinieze că singura prezență feminină simbolică este Maica Domnului.
În același spirit, accesul animalelor femele este, cu foarte puține excepții, limitat.
Cum se intră în Sfântul Munte
Astăzi accesul este atent controlat.
Majoritatea pelerinilor ajung în portul Ouranoupoli, de unde vasele pleacă spre portul Dafni, principala poartă maritimă a Athosului. Există și acces dinspre Ierissos, către mănăstirile aflate pe coasta estică.
Mașinile nu pot intra liber. Există doar vehicule autorizate ale administrației și ale mănăstirilor, iar transportul pelerinilor se face cu microbuze, camioane adaptate sau ambarcațiuni.
Numărul vizitatorilor este limitat prin Diamonitirion. În mod obișnuit sunt acceptați aproximativ 100 de pelerini ortodocși pe zi, iar pentru cei de alte confesiuni sau religii numărul este mult mai redus, în jur de 10 persoane zilnic, tocmai pentru ca viața monahală să nu fie sufocată de turism.
Pirații și veacurile de suferință
Istoria Athosului nu a fost niciodată liniștită.
Pirații arabi, catalani și turci au atacat în repetate rânduri mănăstirile. Unele au fost incendiate, altele jefuite, iar numeroși călugări au fost uciși pentru că au refuzat să părăsească locurile sfinte.
Au urmat ocupația otomană, birurile apăsătoare și perioade de mare sărăcie.
Totuși, Athosul a supraviețuit datorită sprijinului venit din întreaga lume ortodoxă. Împărații bizantini, voievozii români, țarii ruși și credincioșii simpli au contribuit, fiecare după putere, la salvarea mănăstirilor.
Rolul voievozilor români
Puține popoare au sprijinit Athosul atât de mult precum românii.
Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu și Șerban Cantacuzino au finanțat restaurări, au construit biserici, poduri, apeducte și chilii, au trimis cărți, odoare și importante ajutoare materiale.
Secole la rând, o parte semnificativă din veniturile unor mănăstiri athonite provenea din moșiile românești închinate.
Athosul de astăzi
Imaginea de astăzi este diferită de cea de acum câteva decenii.
Drumurile care odinioară erau simple poteci de piatră sunt astăzi mult mai bine amenajate și leagă mănăstirile într-un mod care ușurează deplasarea.
Numeroase clădiri au fost restaurate, inclusiv cu sprijinul fondurilor europene, respectând însă arhitectura tradițională. Zidurile prăbușite au fost consolidate, frescele restaurate, iar arhondaricele, locurile unde sunt primiți pelerinii, au devenit primitoare și bine organizate.
Mai dificilă decât restaurarea zidurilor rămâne însă restaurarea vocației. În secolul trecut, unele mănăstiri ajunseseră aproape pustii. Astăzi însă se observă un fenomen încurajator: tineri bine pregătiți intelectual, absolvenți ai unor universități prestigioase, aleg să lase în urmă cariere promițătoare pentru a deveni monahi.
Poate că Dumnezeu îi va ține legați de această chemare, așa cum i-a ținut pe cei care, vreme de peste o mie de ani, au făcut din Athos o inimă vie a Ortodoxiei.
Mănăstiri dar și alte forme de viețuire monahală
Athosul nu este alcătuit doar din cele douăzeci de mari mănăstiri. Există schituri, chilii, colibe și pustnicii răspândite pe întreaga peninsulă. Există și câteva proprietăți civile și mici așezări administrative, însă întreaga organizare gravitează în jurul vieții monahale.
Pretutindeni întâlnești chiparoși, leandri înfloriți, măslini și păduri care coboară până la mare. Valurile Egeei se izbesc de stânci, iar clopotele mănăstirilor se aud de departe, ca o chemare care străbate veacurile.
Între infinitul mării și infinitul lui Dumnezeu

Cea mai puternică imagine pe care o păstrezi în memoria de scurtă durată după plecarea din Athos este linia în care marea pare să se unească cu cerul.
Privind-o, înțelegi de ce atâția oameni au ales să rămână aici pentru tot restul vieții. Nemărginirea mării vorbește, într-un limbaj pe care nu-l poate traduce niciun cuvânt, despre nemărginirea Împărăției lui Dumnezeu. Iar Athosul continuă să fie, după mai bine de o mie de ani, locul unde omul încearcă să transforme această chemare în viață.