Trec des pe la Tăbărăști. Un sat de câmp, lângă Buzău, despre care nu știam că a fost cândva udat de lacrimi ale nefericirii și brutalității sociale, așa cum este udat pământul oricărui lagar de muncă. Ei bine, nu a fost doar udat, ci făcut să crescă sufletul poetic al unui poet citit cu plubilcul în picioare în forul legislativ din Germania. În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului al XX-lea, Paul Celan, a săpat la Tăbărăști, de Gălbinași.
Nu venise în căutarea inspirației. Fusese adus forțat să se inspire din durerea vieții proprii.
Ca evreu, în timpul regimului Antonescu, Paul Celan a fost înrolat în detașamentele de muncă obligatorie și trimis la Tăbărăști, unde a lucrat la construcția și întreținerea drumurilor. În același timp, părinții săi erau deportați în Transnistria, unde aveau să-și găsească sfârșitul. Drama personală și experiența muncii forțate aveau să-l urmărească întreaga viață.
Ani mai târziu, întrebat despre acea perioadă, răspunsul său a fost …:
„Săpam.”
Un singur cuvânt.
În acest cuvânt încape o lume întreagă. Săpa în pământ, dar și în propria memorie. Săpa printre zile de umilință, de teamă și de singurătate. Fiecare lovitură de lopată devenea o coborâre în adâncul unei suferințe pe care avea să o transforme, peste ani, în poezie.
Criticii literari au remarcat că imaginile pământului, ale gropii, ale țărânii și ale săpatului revin obsesiv în opera lui Paul Celan. Nu sunt simple metafore. Sunt urmele unei experiențe trăite. Poetul nu și-a imaginat durerea. A purtat-o cu el și a transformat-o într-un limbaj poetic unic, care avea să emoționeze generații întregi.
Atunci când rostim numele lui Paul Celan, merită să ne amintim și de acest sat. Pentru că, uneori, marile opere nu se nasc în biblioteci, ci pe drumuri de țară, cu o lopată în mâini și cu un singur cuvânt care va rămâne peste timp:
„Săpam.”
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
