Mănăstirea Cutlumuș (Koutloumousiou). O lavră a sufletului românesc în inima Athosului

Puține mănăstiri din Sfântul Munte mi-au lăsat impresia de monumentalitate și căldură pe care am simțit-o la Mănăstirea Cutlumuș. Situată foarte aproape de Karyes, capitala monahală a Athosului, ea pare să îmbine firesc sobrietatea bizantină cu o frumusețe caldă, aproape familiară.
Biserica mare impresionează printr-un detaliu aparte. Ea nu este rodul unei singure epoci, ci al mai multor etape de construcție. De aceea, exteriorul și interiorul par să vorbească două limbaje arhitecturale diferite. Fațadele, simple și puternice, ascund un interior bogat, armonios și plin de lumină, în care fiecare generație de ctitori și zugravi și-a lăsat propria mărturie.
În timpul vizitei noastre, mănăstirea era un adevărat șantier. Se lucra intens la restaurarea clădirilor, iar acest efort transmitea un mesaj frumos: patrimoniul Athosului nu este doar păstrat, ci și dăruit generațiilor viitoare.

O mănăstire legată de istoria românilor
Cutlumuș este una dintre cele mai românești mănăstiri din Athos, chiar dacă aparține astăzi Bisericii Greciei. În secolul al XIV-lea, egumenul Hariton, devenit ulterior Mitropolit al Ungrovlahiei, a transformat această mănăstire într-un centru al legăturilor dintre monahii greci și cei români. Sprijinul voievozilor din Țara Românească a fost atât de mare încât, pentru o vreme, mănăstirea era cunoscută drept „Marea Lavră a Țării Românești” sau „Lavra Valahilor”

Domnitorii români care au sprijinit Cutlumușul
De numele acestei mănăstiri se leagă numeroși voievozi români:
Nicolae Alexandru Basarab, considerat unul dintre marii ctitori ai renașterii mănăstirii.
Vladislav Vlaicu (Vladislav I), care a continuat și a mărit daniile tatălui său.
Radu I, binefăcător important.
Mircea cel Bătrân, care a oferit sate și importante venituri.
Radu cel Mare, inițiatorul unei ample refaceri după incendiul din 1497.
Neagoe Basarab, care a desăvârșit lucrările, ridicând ziduri, turnuri, trapeza, bolnița, chilii și înfrumusețând biserica. El numea Cutlumușul „Marea Lavră a Țării Românești”.
Mai târziu, domnii fanarioți ai Țării Românești, precum Alexandru Moruzi, Alexandru Ipsilanti și Mihail Suțu, au continuat să o sprijine financiar.

Această listă arată cât de profundă a fost implicarea voievozilor români în păstrarea vieții monahale athonite.

Dar Mihai Viteazul?
În mod interesant, Mihai Viteazul nu este cunoscut ca mare ctitor al Mănăstirii Cutlumuș.
Numele lui este legat în mod deosebit de Mănăstirea Simonopetra, pe care a rectitorit-o și a reconstruit-o după marele incendiu din 1580. Sprijinul său a fost atât de important încât, în tradiția mănăstirii, Mihai Viteazul este reprezentat chiar ca unul dintre ctitorii ei.

O moștenire vie
Plecând de la Cutlumuș, am avut sentimentul că am vizitat nu doar o mănăstire, ci o pagină din istoria poporului român. Aici, credința, cultura și generozitatea voievozilor noștri au lăsat urme adânci în piatră și în rugăciune.
În curtea liniștită, printre zidurile aflate astăzi în restaurare, am înțeles că adevăratele ctitorii nu sunt doar clădirile, ci legăturile dintre oameni și Dumnezeu. Iar Cutlumuș rămâne una dintre cele mai frumoase dovezi că istoria românilor a fost scrisă nu doar între Carpați și Dunăre, ci și pe cărările tăcute ale Sfântului Munte Athos.

Sale!