Sunt mănăstiri din Sfântul Munte care te impresionează prin vechimea lor, altele prin frumusețe, iar altele prin atmosfera duhovnicească. Rolul și locul acesta se schimbă în milenara istorie a locurilor. Astăzi, Mănăstirea Vatopedu le adună pe toate, dar mai adaugă ceva surprinzător: sentimentul unei comunități vii, aflate într-o permanentă mișcare și reînnoire.
În curtea ei, pe coridoare, în biserici, în ateliere și la arhondaric, monahii par să se deplaseze într-o adevărată mișcare browniană. Privită superficial, pare o forfotă continuă. În realitate, fiecare știe unde merge, ce ascultare are și ce trebuie să împlinească. Nimic nu este întâmplător. În spatele acestei mobilități se află o ierarhie bine alcătuită, o disciplină neostentativă și o organizare care nu anulează viața duhovnicească, ci pare să o susțină.
Vatopedu este, fără îndoială, una dintre marile renașteri monahale ale Sfântului Munte din ultimele decenii. Iar această renaștere este legată în mod esențial de obștea venită aici la sfârșitul anilor 1980, de părintele duhovnicesc Iosif Vatopedinul și de starețul actual, arhimandritul Efrem.
Intrarea pe mare: arsanaua lui Ștefan cel Mare
Întâlnirea cu Vatopedu începe dinspre mare. Vaporul se apropie de port, iar înaintea zidurilor monumentale ale mănăstirii apare arsanaua, vechiul port fortificat și adăpostul în care erau păstrate bărcile. Este o construcție practică, ridicată pentru protejarea corăbiilor și a mărfurilor, care indică unul dintre cele mai puternice semne ale prezenței românești la Muntele Athos. De fapt, Athosul este în multe locuri extensie a caselor domnitoare, boierești sau a spiritualității românești.
Arsanaua Vatopedului a fost construită între anii 1495 și 1496, cu sprijinul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Pe zidul clădirii se păstrează până astăzi un basorelief din marmură în care domnitorul Moldovei, purtând coroana voievodală, este reprezentat închinând Maicii Domnului cu Pruncul macheta construcției ridicate prin dania sa. În partea de jos se disting stema Moldovei, capul de bour, și anul 7004 de la Facerea lumii, corespunzător anului 1496.
Pentru un pelerin român, această întâlnire are o emoție aparte. Abia ai coborât de pe mare pe Sfântul Munte și, înainte de a păși în marea cetate monahală, te întâmpină chipul lui Ștefan cel Mare. Este ca și cum voievodul ar continua să străjuiască intrarea, amintind că istoria Vatopedului s-a scris și cu daniile, credința și jertfa domnitorilor români.
De la port începe urcușul spre mănăstire, pe drumul de piatră mărginit de zeci de leandri. Florile lor colorează calea, iar mirosul lor se amestecă cu aerul sărat al mării. După piatra severă a arsanei și solemnitatea basoreliefului, leandrii aduc o neașteptată delicatețe. Drumul nu este lung, dar devine el însuși o pregătire pentru intrarea în mănăstire: marea rămâne în urmă, cetatea se ridică înainte, iar parfumul florilor îți bucură sufletul.
Vatopedu se descoperă astfel treptat. Mai întâi marea, apoi arsanaua lui Ștefan cel Mare, drumul de piatră și leandrii, iar la capătul lor zidurile unei mănăstiri care pare să cuprindă un oraș întreg.
O chilie spre mare
Am primit o chilie orientată spre mare, spre partea în care valurile loveau neîncetat țărmul. Privesc marea și cerul, unindu-se. Fereastra nu mai pare doar o deschidere în zid, ci o icoană vie a creației.
Da, din chilie vedeam cerul coborând până când se unea cu albastrul mării. Dimineața nu mai puteai distinge cu precizie unde se termina marea și unde începea cerul. Lumina le cuprindea pe amândouă într-o singură întindere albastră, mișcată numai de valuri și de schimbarea norilor.
Se auzea permanent marea. Valurile veneau și se retrăgeau, loveau piatra și umpleau încăperea cu ritmul lor. Din cealaltă parte a mănăstirii se ridica însă sunetul clopotului, chemând obștea și pelerinii la rugăciune.
Între glasul mării și glasul clopotului se alcătuia una dintre cele mai frumoase armonii ale șederii la Vatopedu. Valurile vorbeau despre necuprinderea creației, iar clopotul despre chemarea Creatorului. Unul venea din larg, celălalt din inima mănăstirii. Împreună măsurau timpul altfel decât ceasurile noastre.
Dimineața, albastrul mării se lumina treptat, iar clopotul chema la slujba începută înainte de răsărit. Seara, după ce ultimele raze se stingeau peste apă, marea continua să se audă în întuneric. Chilia orientată spre valuri devenea un loc de liniște, dar nu de tăcere deplină. Marea nu tăcea niciodată, după cum nici rugăciunea mănăstirii nu înceta cu adevărat.
Aceasta este una dintre imaginile care descriu cel mai bine Vatopedu: cerul unit cu marea, valurile lovind stâncile și, dincolo de ele, clopotul bisericii chemând omul la rugăciune.
O cetate bizantină deschisă spre mare
Mănăstirea se află pe țărmul nord-estic al peninsulei Athos, într-un golf larg, aproape de mare. Zidurile, turnurile, aripile succesive de chilii, bisericile și clădirile gospodărești alcătuiesc imaginea unei cetăți bizantine care nu a devenit muzeu, ci continuă să trăiască.
Portul mănăstirii nu este doar un avantaj pitoresc. El a avut și continuă să aibă o importanță practică majoră. Într-un teritoriu dificil, cu drumuri lungi și relief accidentat, accesul maritim înseamnă aprovizionare, transportul materialelor de construcție, primirea pelerinilor și legătura cu lumea din afara peninsulei.
Vatopedu ocupă locul al doilea în ierarhia celor douăzeci de mănăstiri athonite, imediat după Marea Lavră. Această poziție, stabilită încă din perioada bizantină, nu este numai una ceremonială. Ea exprimă importanța istorică, patrimonială și duhovnicească a mănăstirii în cadrul comunității Sfântului Munte.
În forma sa actuală, ansamblul este rezultatul a peste o mie de ani de construcții, incendii, refaceri, extinderi și restaurări. Complexul ocupă zeci de mii de metri pătrați, la care se adaugă schiturile, chiliile și dependințele aflate sub administrația sa.
Între tradiție și istorie
Tradiția mănăstirii leagă începuturile locului de împăratul Teodosie cel Mare și de fiul său, Arcadie. Potrivit acestei tradiții, copilul ar fi fost salvat în chip minunat din mare și găsit lângă un rug, de unde ar proveni denumirea de Vatopedi, explicată prin cuvintele grecești vatos, „rug”, și paidion, „copil”.
Istoria documentară este mai prudentă. Actuala mănăstire a fost întemeiată sau refăcută în a doua jumătate a secolului al X-lea de trei monahi veniți din Adrianopol: Atanasie, Nicolae și Antonie, legați de cercul Sfântului Atanasie Athonitul. Prima mențiune sigură apare într-un document din anul 985. La începutul secolului al XI-lea, Vatopedu se afla deja printre cele mai importante așezăminte ale Athosului.
De-a lungul Evului Mediu, mănăstirea a fost sprijinită de împărați bizantini, conducători sârbi, demnitari și mari familii creștine. A devenit un centru al culturii bizantine, al manuscriselor, al artei sacre și al formării teologice.
Aici a viețuit pentru o vreme Sfântul Grigorie Palama, marele teolog al isihasmului. Tot de Vatopedu este legat Sfântul Sava al Serbiei, fiul marelui jupan Ștefan Nemania. Întâlnirea dintre Sfântul Sava și tatăl său, devenit monahul Simeon, a avut loc la Vatopedu în 1197. Doi ani mai târziu, ei au întemeiat Mănăstirea Hilandar, care avea să devină centrul spiritual al Ortodoxiei sârbe.
Un alt mare nume este Sfântul Maxim Grecul, format ca monah la Vatopedu înainte de a pleca în Rusia, unde a devenit una dintre cele mai importante personalități culturale și duhovnicești ale secolului al XVI-lea.
Biserica centrală și comoara bizantină
Katholikonul mănăstirii este închinat Bunei Vestiri a Maicii Domnului. Este una dintre cele mai vechi și mai importante biserici ale Athosului, cu elemente arhitectonice provenite din diferite epoci.
Mozaicurile sale sunt printre puținele ansambluri de acest fel păstrate în bisericile Sfântului Munte. Frescele din anul 1312 reprezintă un reper al artei paleologe, perioada de mare rafinament cultural care a precedat căderea Imperiului Bizantin.
Biblioteca mănăstirii păstrează sute de manuscrise bizantine, codice, documente, hrisoave și cărți rare. Între ele se găsesc texte geografice și istorice antice, psaltiri ilustrate și manuscrise liturgice de o valoare excepțională.
Tezaurul mănăstirii cuprinde icoane în mozaic, obiecte liturgice, broderii, cruci, odoare și numeroase sfinte moaște. Vatopedu nu este numai o comunitate monahală, ci și una dintre marile arhive ale memoriei ortodoxe.
Sfântul Brâu și icoanele Maicii Domnului
Cel mai cunoscut odor al mănăstirii este Brâul Maicii Domnului, considerat de tradiția ortodoxă singura relicvă păstrată din viața pământească a Născătoarei de Dumnezeu. Cea mai mare parte a Brâului este păstrată într-o raclă de argint și este scoasă seara, la 19, spre închinare atunci când nu e plecată diferite țări ortodoxe. Mănăstirea arată că odorul a ajuns la Vatopedu prin dania împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino, în secolul al XIV-lea este bucuria pelerinilor.
Vatopedu păstrează, de asemenea, șapte icoane ale Maicii Domnului cinstite ca făcătoare de minuni:
Maica Domnului Paramythia, Mângâietoarea;
Maica Domnului Pantanassa, Împărăteasa tuturor;
Maica Domnului Vimatarissa sau Ktitorissa, Ctitorița;
Maica Domnului Esphagmeni, Înjunghiata;
Maica Domnului Pyrovolitheisa, Împușcata;
Maica Domnului Antiphonitria, cea care a răspuns;
Maica Domnului Elaiovrytissa, Izvorâtoarea de untdelemn.
Aceste icoane nu sunt expuse ca simple obiecte de patrimoniu. Ele sunt integrate în viața liturgică zilnică. În fața lor se aprind candele, se citesc rugăciuni și se săvârșesc paraclise. În felul acesta, trecutul nu este separat de prezent, iar patrimoniul nu este rupt de rugăciune.
O mănăstire cu peste treizeci de paraclise
Vatopedu are un număr impresionant de paraclise. Sursele nu folosesc întotdeauna aceeași metodă de numărare, unele incluzând numai paraclisele complexului principal, iar altele și bisericile exterioare. Inventarele patrimoniale menționează în general 31 de paraclise, dintre care 19 se află în incinta mănăstirii și 12 în afara zidurilor. Alte prezentări vorbesc despre 33, prin includerea unor biserici dependente.
Această diferență explică foarte bine impresia pelerinului că pretutindeni unde vede o cruce descoperă o bisericuță.
În zilele obișnuite, Sfânta Liturghie poate fi săvârșită simultan în mai multe paraclise. Pentru un pelerin, este uimitor să constate că muzica psaltică nu este rezervată numai katholikonului sau marilor praznice. Și în paraclisele mici se cântă cu aceeași seriozitate, cu aceeași grijă pentru tipic și cu aceeași frumusețe a glasurilor.
După Sfânta Liturghie, trecând pe lângă aceste paraclise, auzeam de pretutindeni ecourile cântării bizantine. Mănăstirea părea nu o singură biserică, ci un vast organism liturgic, cu mai multe inimi care băteau în același ritm.
De la declin la renașterea chinovială
Ca multe dintre mănăstirile Sfântului Munte, Vatopedu a trecut prin perioade de înflorire, dar și prin secole de sărăcie și depopulare. În epoca modernă funcționa după sistemul idioritmic, în care monahii aveau o viață economică și gospodărească mai individualizată. Comunitatea îmbătrânise, iar numeroase clădiri necesitau intervenții urgente.
Schimbarea decisivă s-a produs la sfârșitul anilor 1980.
Obștea părintelui Iosif Vatopedinul, ucenic al Sfântului Iosif Isihastul, a fost chemată să preia mănăstirea. În octombrie 1989, Patriarhia Ecumenică a aprobat așezarea noii obști la Vatopedu. La 16/29 aprilie 1990, mănăstirea a revenit oficial la viața chinovială, iar arhimandritul Efrem a fost ales și întronizat stareț. Părintele Iosif Vatopedinul a rămas părintele duhovnicesc al comunității până la trecerea sa la Domnul, în 2009.
Trecerea la chinovie a însemnat reașezarea întregii vieți pe principii comunitare: slujbă comună, masă comună, ascultări stabilite, administrarea comună a bunurilor și supunerea față de stareț și față de organismul de conducere al mănăstirii.
În numai câteva decenii, Vatopedu a trecut de la o comunitate îmbătrânită și restrânsă la una dintre cele mai numeroase și mai dinamice obști ale Athosului.
Câți monahi trăiesc astăzi la Vatopedu?
Numărul exact se modifică și depinde de ceea ce este inclus în statistică: monahii din incinta centrală, frații aflați în perioada de încercare, viețuitorii schiturilor și chiliilor dependente sau cei plecați temporar la metocuri.
Sursele patrimoniale oficiale indică aproximativ 120 de monahi în mănăstirea propriu-zisă. Unele prezentări mai recente vorbesc despre o comunitate extinsă de peste 160 de monahi și novici, atunci când sunt luate în calcul dependințele și întreaga familie vatopedină.
Impresia pe care o primește pelerinul poate fi aceea a aproape două sute de viețuitori, mai ales în zilele de sărbătoare, când se adună monahi din chilii și schituri, clerici invitați, muncitori, militari ai gărzii care păzește coasta și numeroși pelerini. Ar fi însă mai prudent să spunem că obștea centrală depășește o sută de monahi, iar comunitatea mai largă se apropie, potrivit anumitor estimări, de 160-200 de persoane.
Important nu este numai numărul, ci diversitatea. La Vatopedu se întâlnesc greci, ciprioți, români, francezi și monahi veniți din alte țări europene, din America sau din Africa. Se aud multe limbi, dar slujbele se desfășoară în greacă, iar cântarea rămâne cea psaltică bizantină.
Vatopedu este astfel un loc cosmopolit fără a deveni turistic, internațional fără a-și pierde identitatea athonită.
Starețul Efrem: de la refugiat cipriot la egumen al Vatopedului
Starețul Efrem s-a născut în anul 1956, în regiunea Famagusta din Cipru, cu numele de mirean Vasilios Koutsou. A studiat la Facultatea de Teologie a Universității din Atena, pe care a absolvit-o în 1978. În tinerețe a cunoscut experiența dureroasă a invaziei turcești din Cipru și a strămutării familiei sale.
După încheierea studiilor, a predat pentru o perioadă la Seminarul „Apostolul Barnaba” din Nicosia. A devenit apoi ucenicul părintelui Iosif Vatopedinul. În 1982 a fost tuns în monahism, în obștea acestuia de la Schitul Nou, primind numele Efrem. Ulterior a fost hirotonit ierodiacon și ieromonah.
În anul 1990, odată cu revenirea Vatopedului la viața chinovială, a fost ales primul stareț al noii obști. Din acel moment, numele său a devenit inseparabil de renașterea mănăstirii.
Despre părintele Efrem se spune că are darul înainte-vederii sau al clarviziunii. Asemenea mărturii apar adesea în relatările credincioșilor și ale fiilor săi duhovnicești. Ele aparțin însă experienței religioase personale și nu pot fi prezentate ca fapte verificabile în sens istoric.
Ceea ce poate fi văzut și constatat este că părintele Efrem este un om rugător, un predicator cunoscut, un bun cunoscător al vieții monahale și un organizator remarcabil.
L-am auzit cântând la privegherea închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel, împreună cu cele două străni. Nu conducea de la distanță și nu asista ca un simplu demnitar. Era integrat în slujbă, în cântare și în ritmul obștii. Glasul său se întâlnea cu glasurile stranelor, iar autoritatea starețului apărea nu numai administrativ, ci mai întâi liturgic.
Aceasta este poate una dintre cheile Vatopedului contemporan: cel care conduce este văzut mai întâi rugându-se împreună cu ceilalți.
Un urmaș al tradiției Sfântului Iosif Isihastul
Starețul Efrem aparține unei filiații duhovnicești importante pentru renașterea monahismului athonit contemporan.
Sfântul Iosif Isihastul a format mai mulți ucenici care au contribuit la refacerea marilor obști athonite în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Unul dintre aceștia a fost părintele Iosif Vatopedinul, iar starețul Efrem a devenit, la rândul său, ucenicul acestuia.
Această filiație pune un accent puternic pe rugăciunea lui Iisus, ascultarea monahală, spovedania sinceră și regulată, pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, participarea la viața liturgică și legătura personală dintre ucenic și părintele duhovnicesc.
Renașterea administrativă a Vatopedului nu poate fi înțeleasă separat de această rădăcină isihastă. Organizarea exterioară ar fi rămas o simplă eficiență instituțională dacă nu ar fi fost susținută de un program riguros de rugăciune.…
Renașterea administrativă a Vatopedului nu poate fi înțeleasă separat de această rădăcină isihastă. Organizarea exterioară ar fi rămas o simplă eficiență instituțională dacă nu ar fi fost susținută de un program riguros de rugăciune.
Programul liturgic: ziua începe înaintea luminii
Programul exact se modifică în funcție de zi, anotimp, sărbătoare și calendarul bizantin. Viața este măsurată după ora athonită, care pornește de la apusul soarelui, nu după ritmul civil obișnuit.
În zilele obișnuite, monahii se trezesc cu mult înainte de răsărit. Urmează slujba de noapte, alcătuită în principal din Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri și Sfânta Liturghie.
După slujbă are loc masa comună, urmată de o scurtă odihnă și de începerea ascultărilor. În cursul zilei, monahii lucrează la bucătărie, arhondaric, bibliotecă, grădini, ateliere, administrație, restaurare, construcții, editură, activități digitale sau îngrijirea pelerinilor.
Seara se săvârșesc Vecernia și Pavecernița, după care urmează masa, întâlnirile duhovnicești sau odihna.
În zilele de praznic, slujbele se prelungesc. Privegherile pot dura multe ore și unesc Vecernia Mare, Litia, Utrenia și Sfânta Liturghie. La marile sărbători, ritmul obișnuit este suspendat, iar întreaga comunitate devine o singură strană.
La Vatopedu impresionează nu numai lungimea slujbelor, ci precizia lor. Tipicul este respectat cu rigoare, cântarea este atent pregătită, iar fiecare monah știe ce loc ocupă și când trebuie să intervină.
Trapeza: masa ca prelungire a bisericii
Una dintre experiențele definitorii ale Vatopedului este trapeza. După slujbe, clopotul cheamă la masă atât obștea, cât și pelerinii. În măsura locurilor disponibile și potrivit rânduielii mănăstirii, nimeni nu este lăsat în afara comunității.
Trapeza nu este un restaurant monahal. Este o continuare a slujbei. Masa se începe și se încheie cu rugăciune, se mănâncă în liniște, iar un monah citește din Viețile Sfinților, din scrierile patristice sau din alte texte folositoare.
La Vatopedu am întâlnit însă și o dimensiune administrativă aparte. Starețul folosește uneori adunarea obștii pentru a prezenta proiectele, lucrările și planurile mănăstirii. Comunitatea nu trăiește într-o ceață a ordinelor transmise de sus, ci este informată cu privire la direcția în care merge ansamblul.
Astfel, în același spațiu în care se citește viața unui sfânt poate fi anunțată restaurarea unei clădiri, organizarea unei lucrări sau pregătirea unui nou proiect social. Duhovnicescul și administrativul nu sunt confundate, dar nici separate artificial.
Pelerinul nu este spectator
Pentru a ajunge la Vatopedu, pelerinul trebuie să respecte procedura generală de acces în Sfântul Munte: obținerea permisului numit diamonitirion și rezervarea prealabilă a cazării la mănăstire. Locurile sunt limitate, iar solicitările trebuie făcute din vreme.
Odată ajuns, pelerinul este primit la arhondaric, unde i se oferă, după tradiție, apă, cafea, rahat sau o mică gustare. Este informat asupra programului slujbelor, mesei și cazării. Participarea la slujbe este esențială. Pelerinajul athonit nu este construit ca un program hotelier în care vizitatorul își stabilește singur orele. El intră, chiar și pentru o singură zi, în ritmul comunității.
În mod obișnuit, găzduirea este gratuită, dar donațiile sunt firești și ajută la întreținerea așezământului. Pelerinii trebuie să respecte liniștea, programul, regulile privind fotografierea și indicațiile monahilor.
Vatopedu primește un număr foarte mare de oameni. Cu toate acestea, sistemul de găzduire, masa comună, foarte îmbelșugate, și accesul la slujbe funcționează cu o precizie surprinzătoare. Fluxul continuu al pelerinilor nu pare să destabilizeze viața obștii, deoarece fiecare sector are responsabilități bine definite.
Organizarea unei mici cetăți
În jurul nucleului liturgic există o infrastructură amplă: bucătării, brutărie, depozite, ateliere, spații de restaurare, bibliotecă, arhivă, infirmerie, instalații tehnice, gospodării agricole și mijloace proprii de transport.
Această zonă tehnică poate părea, pentru cineva venit cu imaginea romantică a unei mănăstiri izolate, aproape industrială. Dar un complex cu peste o sută de monahi, numeroși muncitori și sute de pelerini nu poate funcționa numai prin improvizație.
Energia, apa, încălzirea, hrana, transportul materialelor și evacuarea deșeurilor trebuie administrate permanent. Vatopedu a investit în modernizarea instalațiilor și în creșterea autonomiei sale energetice, încercând în același timp să protejeze caracterul natural și arhitectonic al locului.
Drumurile betonate în anumite sectoare ale Sfântului Munte pot provoca discuții privind raportul dintre modernizare și conservarea peisajului. Pentru o mănăstire care transportă zilnic hrană, materiale de construcție și persoane, ele au însă și o funcție practică evidentă.
Modernizarea de la Vatopedu nu înseamnă renunțarea la vechi, ci încercarea de a-i crea vechiului condiții să supraviețuiască.
Spitalul mănăstirii și proiectele sociale
Vatopedu are o tradiție medicală veche. Clădirea actualului spital monahal a fost ridicată între 1858 și 1860, într-un stil influențat de arhitectura europeană a epocii. Ea a continuat să îndeplinească funcții de îngrijire a monahilor bolnavi.
În timpul șederii noastre s-a vorbit despre proiectul construirii sau amenajării unui nou spital. Nu am găsit, în sursele publice consultate, o documentație oficială suficient de detaliată pentru a preciza dimensiunea, amplasarea sau calendarul lucrărilor. Informația poate fi prezentată ca un proiect comunicat obștii și pelerinilor, nu încă drept o investiție public documentată în toate amănuntele.
Inițiativa este însă perfect coerentă cu istoria locului. O comunitate numeroasă, cu mulți monahi vârstnici și aflată la distanță de marile spitale, are nevoie de spații medicale moderne, fără ca acestea să piardă caracterul de infirmerie monahală.
Mănăstirea desfășoară și activități filantropice dincolo de Athos, sprijinind comunități, instituții bisericești și proiecte sociale. Aceste activități nu sunt întotdeauna foarte vizibile, dar fac parte din înțelegerea răsăriteană a mănăstirii ca loc al rugăciunii și al milei.
Nu mai vorbesc despre laboratorul de cosmetice și suplimente alimentare condus de părintele Palamon, român de origine.
Restaurarea ca datorie față de istorie
Între performanță și primejdia performanței Vatopedu impresionează prin numărul monahilor, amploarea lucrărilor, calitatea cântării și eficiența organizării. Există însă riscul ca pelerinul să admire numai performanța.
O mănăstire nu este valoroasă pentru că dispune de infrastructură, drumuri, ateliere sau o comunicare publică bine realizată. Toate acestea au sens numai dacă păstrează centrul nevăzut: rugăciunea și pocăința.
Poate tocmai de aceea este important că starețul Efrem nu apare numai în birouri, la conferințe sau în mijlocul proiectelor, ci și în strană. L-am auzit cântând în privegherea Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Acolo, în slujba lungă, planurile, lucrările și construcțiile s-au retras în fundal.
Rugăciunea și veșnicia ei.
Aceasta este măsura după care trebuie judecată întreaga organizare a Vatopedului: dacă ea îi ajută pe monahi să se roage, pe pelerini să participe la slujbă, patrimoniul să fie păstrat și pe cei aflați în nevoie să fie ajutați.
Clopotul dimineții și cetatea care se trezește
Hotărât și grăbit, asemenea unui oștean care anunță plecarea la confruntare, monahul s-a închinat, și-a făcut cruce, a dezlegat frânghia și a pus clopotul în mișcare. Sunetul lui energic a străbătut curțile și coridoarele, chemând întreaga cetate monahală la rugăciune.
În același timp, soarele începuse să se cațere pe zidurile mănăstirii dinspre mare. Lumina avea acea nuanță caldă, aurie, pe care o regăsești în marile spații bizantine, amintind de culoarea care se revarsă peste mozaicurile Sfintei Sofia.
Apoi s-au deschis porțile strașnic ferecate, cele două rânduri de porți din lemn masiv, întărite cu drugi de fier. Dincolo de ele, mănăstirea începea să se pună în mișcare.
Rasele negre fluturau într-un ritm alert. Monahii pășeau apăsat și vioi. Chipurile lor erau prea puțin odihnite după slujba lungă, dar, în general, senine. Păreau să fi absorbit cu lăcomie fiecare clipă a privegherii, ca și cum plecau de la biserică nu obosiți, ci hrăniți din harul ei.
Între sunetul clopotului, lumina dimineții și pașii grăbiți ai monahilor, Vatopedu își dezvăluia adevăratul ritm: solemn și viu, riguros și plin de bucurie, asemenea unei cetăți care nu se trezește pentru muncă înainte de a se fi trezit mai întâi pentru Dumnezeu
Vatopedu surprinde prin contrastele sale.
Este veche de peste o mie de ani, dar pare într-o permanentă refacere. Este una dintre cele mai mari mănăstiri, dar în fiecare paraclis se păstrează intimitatea rugăciunii. Este profund grecească, dar în curtea ei se aud limbile întregii Ortodoxii. Are o administrație complexă, dar ziua începe înainte de răsărit, cu Miezonoptica și Utrenia. Primește mulțimi de pelerini, dar nu renunță la ordinea chinovială.
Prezența portului, infrastructura, organizarea și comunicarea publică îi oferă avantaje evidente. Totuși, acestea nu explică singure renașterea. Mănăstirea a renăscut pentru că o obște tânără a acceptat să trăiască după o rânduială comună, sub îndrumarea părintelui Iosif Vatopedinul și sub conducerea starețului Efrem.
Despre părintele Efrem se spun multe: că are înainte-vedere, că este un bun administrator, un predicator, un om rugător și un bun cântăreț. Unele țin de mărturia personală a celor care l-au întâlnit. Altele se pot vedea în ceea ce a devenit Vatopedu după 1990.
Poate că cea mai sigură mărturie despre un stareț este însăși obștea sa.
La Vatopedu am văzut monahi numeroși, veniți din culturi diferite, care se rugau, cântau, munceau și primeau pelerini într-o ordine impresionantă. Am văzut o mănăstire care nu se odihnește în gloria trecutului, ci își restaurează zidurile, își îngrijește bolnavii, își conservă manuscrisele și își pregătește viitorul.
Dar mai presus de toate am auzit cântarea ridicându-se din katholikon și din paraclisele răspândite pretutindeni.
Acolo se descoperă adevărata „zonă industrială” a Vatopedului: nu locul unde se produce energie electrică, ci locul în care, zi și noapte, osteneala omenească este transformată în rugăciune.
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
