Agnanti. Ospitalitatea lui Vasili și răsplata unei priveliști de neuitat

Agnanti e taverna lui Vasili, aflată în apropierea drumului spre Sfântul Munte Athos. Mulți pelerini români o cunosc, iar proprietarul îi răspătește vorbindu-le limba. Pentru unii este doar un popas. Pentru alții, este începutul adevăratului pelerinaj, având în vedere drumul pe care urci.
Drumul până acolo urcă destul de abrupt. În zilele călduroase pare chiar anevoios. Dar, odată ajuns sus, înțelegi de ce taverna poartă numele „Agnanti”, care în limba greacă veche înseamnă belvedere, vedere largă, frumoasă – așa cum îmi tălmăcea proprietarul -, loc de unde poți contempla priveliștea. De pe terasa ei se deschide o panoramă de o frumusețe rară: dealurile verzi coboară spre mare, iar lumina Mării Egee pare că îmbrățișează orizontul.
În mijlocul acestei frumuseți îl întâlnești pe Vasili. Este sufletul locului, fie când vine să te întîmpine, fie când stă la masa lui plină de socoteli și planuri, masă aflată în restaurant, după tradiție. Cu un zâmbet cald și o bucurie sinceră de a-și primi oaspeții, reușește să îi facă pe toți să se simtă ca acasă. A învățat chiar și limba română, dar nu fiți extrem de măguliți. Nu esingura.  Nu vorbește perfect, dar suficient cât să ofere o urare de bun venit, să glumească, să întrebe dacă mâncarea este pe placul fiecăruia și să creeze acea apropiere pe care nu o poți cumpăra.
Este impresionant cât de repede se desfășoară totul. Deși taverna este adesea plină, comenzile sosesc cu promptitudine, mesele sunt pregătite cu grijă, iar atmosfera rămâne calmă și prietenoasă. Nu simți agitația unui restaurant turistic, ci căldura unei gazde care își respectă fiecare oaspete.
De aceea nu ai cum să nu-ți amintești de Vasili chiar și după ani. Nu doar pentru mâncarea gustoasă, ci pentru felul în care te privește, te salută și îți vorbește. Sunt gesturi comune, dar care spun mult despre caracterul unui om.
Pentru pelerinii care merg spre Athos, Agnanti devine o trecere simbolică. Acolo lași în urmă graba drumului și începi să urci, încet, în ritmul liniștit al peninsulei monahale. Privirea se pierde peste mare, iar sufletul parcă se pregătește pentru întâlnirea cu Sfântul Munte.
Ospitalitatea autentică devine tot mai rară, și tot mai după procesuri și fișe de post, însă Vasili demonstrează că ea nu are nevoie de gesturi spectaculoase și de norme. Ea se vede într-o masă pregătită cu drag, într-un zâmbet frumos, într-un cuvânt spus în limba oaspetelui și în dorința de a-i face pe oameni să plece mai bucuroși decât au venit.
Dacă veți merge vreodată spre Athos și veți vedea indicatorul către Agnanti, merită să urcați acel drum. Iar dacă nu-l vedeți. Întrebați. Efortul durează câteva minute. Amintirea priveliștii și a întâlnirii cu Vasili rămâne însă pentru mult timp. Uneori, un popas de o oră poate deveni una dintre cele mai frumoase amintiri ale întregului pelerinaj.

Sale!