Prin satele uitate ale Turciei – amintiri ce nu s-au șters mai bine de 30 de ani

Sunt călătorii pe care le planifici în cele mai mici detalii și sunt altele care se scriu singure. Într-una dintre traversările noastre prin Turcia, un pod rupt ne-a obligat să părăsim drumul principal. La început am privit ocolul ca pe un inconvenient. Abia mai târziu aveam să înțeleg că fusese, de fapt, cel mai frumos dar al acelei zile.
Am intrat prin sate în care timpul părea să curgă după alte legi. Soarele se ridicase prea repede, iar praful alerga în urma mașinii, îmbrăcând totul într-o lumină gălbuie. Măgăruși istoviți își purtau poverile cu o răbdare pe care numai animalele și oamenii simpli par să o mai cunoască. Cu capetele plecate, căutau printre pietre câteva fire uscate de iarbă, ca și cum speranța nu se stinge niciodată cu totul.
În fața cârciumilor, bătrânii satului își ocupaseră deja locurile. Vorbeau puțin și priveau mult. Fețele lor erau brăzdate de riduri adânci, iar ceea ce mă impresiona cel mai mult era că aproape nu le mai zăream ochii. În locul lor vedeam doar o lumină blândă și tăcută, ascunsă în mijlocul unei vieți trăite din plin. Nu reușeam să înțeleg dacă mă salutau sau doar mă priveau cu curiozitate. Din când în când, unul dintre ei ridica mâna și îmi arăta drumul. Nu existau indicatoare. Oamenii deveniseră ei înșiși călăuze.
Am trecut și pe lângă cimitire. Nu aveau crucile cu care eram obișnuit. Mormintele erau marcate doar de pietre. Unele erau netezite de ploi și de trecerea anilor, altele încă păstrau muchiile ascuțite, semn că cel odihnit acolo plecase dintre ai lui nu cu mult timp în urmă. Era o liniște care nu apăsa, ci îndemna la gând.
În acele sate am dedus că lumea adevărată nu se descoperă întotdeauna în marile orașe, în monumente sau în locurile lăudate de ghidurile turistice. Uneori, ea se ascunde pe un drum prăfuit, într-un salut tăcut, într-o privire obosită sau într-o piatră așezată la căpătâiul unui om.
Când am revenit pe șoseaua principală, aveam impresia că mă întorceam dintr-o altă epocă. Podul rupt ne întârziase doar câteva zeci de minute, dar ne oferise o întâlnire cu o lume pe care, dacă drumul ar fi fost liber, nu am fi cunoscut-o niciodată. Cred acum, după mai bine de treizeci de ani de la scrierea acestor amintiri, că acesta este cel mai mare câștig al unei călătorii: nu să ajungi mai repede la destinație, ci să te lași surprins de locurile pe care nu intenționai să le vezi.

Sale!