Păstorație la țară. Nu ca în Hogaș, în nuvelă, ci în fiecare zi. Amintiri de la Bisoca

Îmi amintesc de începuturile activității mele în administrația eparhială, pe vremea când Episcop al Buzăului era Preasfințitul Antim. Atunci am înțeles, poate pentru prima dată cu adevărat, ce înseamnă să fii preot în zona montană. Eram preot la Beceni. Erau coline. Dar în satele izolate era mult mai greu.
Literatura ne-a obișnuit cu satul lui Hogaș, cu frumusețea naturii, cu drumurile de munte și cu farmecul unei lumi patriarhale. La Agârbiceanu întâlnim oameni simpli, puternici, cu bucurii și necazuri. Dar viața preotului de la sat nu era o poveste trăită din când în când. Era existența lui de fiecare zi.
Conceptul de preot navetist aproape că nu exista. Nici nu avea cum. Drumurile erau grele, multe dintre ele impracticabile, iar mașinile reprezentau o raritate. Astăzi ajungi într-un sat în douăzeci sau treizeci de minute. Atunci, aceeași distanță putea însemna o zi întreagă.
Nu existau telefoane în case. Uneori era un singur telefon în întreaga localitate, la primărie sau la o altă instituție. Dacă se ivea o urgență, omul pornea pe jos după preot. Iar preotul pleca imediat, indiferent dacă era noapte, viscol sau ploaie.
Îmi vine în minte părintele Niță din Bisoca. Dacă memoria nu mă înșală, el păstorea singur patru biserici. Astăzi fiecare dintre ele are propriul slujitor, dar atunci un singur om încerca să fie prezent peste tot. Avea un cal bătrân și bolnav, iar deplasările deveniseră tot mai dificile. Totuși, oamenii îl așteptau la fiecare biserică, pentru Sfânta Liturghie, pentru botez, pentru cununie, pentru înmormântare sau pentru o simplă binecuvântare.
Și obligațiile administrative erau adevărate expediții. Bisoca ținea atunci de Protoieria Râmnicu Sărat. Ca să participe la o ședință, părintele trebuia să coboare cu rata până la Buzău, apoi să ia trenul spre Râmnicu Sărat. În realitate, o singură ședință însemna aproape două zile lipsă din parohie. Dar cine putea să-i țină locul? Și ceilalți preoți din zonă aveau aceleași obligații.
Privind în urmă, îmi dau seama cât de mult s-a schimbat lumea. Astăzi avem drumuri bune, automobile, telefoane mobile, internet și posibilitatea de a comunica într-o clipă. Sunt schimbări care au ușurat enorm viața preotului și apropierea lui de oameni.
Dar privind spre generațiile de atunci, nu pot să nu simt un profund respect. Ei au făcut pastorație în condiții pe care astăzi cu greu ni le mai putem imagina. Au mers prin noroaie și prin zăpezi, au dormit puțin, au călătorit mult și au rămas aproape de credincioși fără să se plângă.
Poate că nu au scris cărți precum Hogaș și nici nu au devenit personaje de roman. Dar au trăit o adevărată epopee a slujirii. Memoria lor merită păstrată, pentru că ea vorbește despre o vreme în care preotul nu era doar slujitorul Altarului, ci și sprijinul unei comunități întregi care avea și alte provocări decât cele spirituale. Chiar dacă era greu, era prezent acolo unde era nevoie de el, cu timp și fără timp, cu un cal mai bun sau mai bătrân, cu încălțări de cauciuc, care brăzdau noroiul, cu veșminte scurtate deasupra glodului, cu multă, multă râvnă, indiferent de vârstă, mai ales că pe vremea aceea, preoții nu țineau de de Casa de Pensii a statului, iar pensionarea era aproape imposibilă, chiar dacă și-o doreau.

Preot Iulian Negoiță

Sale!