Bogăția adevărată se vede în ceea ce poți lăsa în urmă

Există o mare deosebire între omul care adună și omul care se împlinește. Primul își măsoară viața în averi, funcții și privilegii. Al doilea își măsoară existența în libertatea sufletului. De aceea, bogăția nu se măsoară prin lucrurile pe care le avem, ci prin cele la care știm să renunțăm atunci când ele ne înrobesc, ne întunecă judecata sau ne depărtează de Dumnezeu și de oameni.
Omul poate stăpâni multe bunuri, însă adevărata primejdie începe atunci când bunurile ajung să-l stăpânească pe el. Dorința fără măsură de a avea transformă inima într-o temniță. În schimb, puterea de a renunța dovedește că omul este mai mare decât lucrurile pe care le posedă. Generozitatea, cumpătarea și milostenia sunt semnele unei bogății pe care nici timpul, nici moartea nu o pot lua.
De aceea, omul trebuie să se teamă de Dumnezeu în toate vârstele și în toate împrejurările vieții. Să se teamă când este tânăr, pentru că tinerețea aduce ispita mândriei și iluzia că viitorul îi aparține. Să se teamă și la bătrânețe, când poate cădea în deznădejde sau în împietrirea inimii. Să se teamă când este slab, ca să nu-și piardă credința, dar și când este puternic, pentru că puterea îl poate face să creadă că nu mai răspunde înaintea nimănui.
Ochii oamenilor pot fi înșelați de zidurile înalte ale palatelor, de haine scumpe și de strălucirea bogăției. Ochii lui Dumnezeu nu sunt opriți de piatră, de aur sau de porți ferecate. El vede cu aceeași limpezime prin zidurile impunătoare ale unui palat și prin pereții de lut ai celei mai sărace colibe. Înaintea Lui nu există ranguri, averi sau privilegii, ci doar suflete curate sau suflete împovărate de păcat.
Adevărata avere nu este ceea ce rămâne în conturi, ci ceea ce rămâne în conștiință. Omul care poate împărți din pâinea lui, care poate renunța la orgoliu, la lăcomie și la dorința de a-i stăpâni pe ceilalți este cu adevărat bogat. Iar cel care își clădește viața numai pe avere poate descoperi prea târziu că a câștigat lumea întreagă, dar și-a sărăcit sufletul.
La sfârșitul vieții, Dumnezeu nu ne va întreba cât am adunat, ci cât am dăruit. Nu cât de înalte au fost zidurile casei noastre, ci cât de deschisă a fost inima noastră. Acolo se află adevărata măsură a bogăției, singura care rămâne veșnică.

Sale!