Istoria unui popor nu este doar o succesiune de ani, de războaie și de conducători. Ea este memoria unei comunități, sufletul unei națiuni și felul în care generațiile se privesc unele pe altele. Sunt popoare care și-au împărțit trecutul în epoci bine delimitate, în republici, în regate sau în imperii, pentru a înțelege mai ușor drumul pe care l-au parcurs. Noi, de multe ori, nu am făcut acest lucru. Purtăm trecutul întreg în spate, cu victoriile și înfrângerile lui, fără să închidem cu adevărat capitolele.
Poate că aceasta este și puterea, dar și slăbiciunea noastră. Nu uităm ușor, însă nici nu ne desprindem ușor. Trăim adesea în nostalgia unei patrii care a fost, în loc să construim patria care poate fi. Istoria devine astfel o povară atunci când ar trebui să fie o temelie.
O patrie nu este doar o întindere de pământ. Ea este limba pe care o vorbești, credința pe care o porți, mormintele strămoșilor, cântecele copilăriei și speranțele copiilor care se vor naște. Când toate acestea se destramă, sentimentul este asemănător pierderii unei ființe iubite. O patrie pierdută seamănă cu trupul lipsit de viață al cuiva apropiat. O privești cu durere, cu recunoștință și cu dor.
Dar nici atunci nu ai dreptul să o batjocorești. Așa cum îți înmormântezi părinții cu respect, tot astfel trebuie să-ți înmormântezi și marile iluzii istorice. Cu demnitate, fără ură și fără răzbunare. Pentru că ceea ce este făcut cu iubire nu dispare niciodată cu adevărat.
Istoria ne învață că marile patrii au murit de multe ori. Imperii considerate veșnice s-au prăbușit. State dispărute au renăscut după secole. Popoare risipite s-au întors acasă. Nimic nu este definitiv atunci când există oameni care păstrează vie memoria și credința.
De aceea, nu trebuie să ne pierdem nădejdea atunci când patria pare înfrântă. O țară renaște prin cetățenii ei, prin curajul lor, prin munca lor și prin dorința lor de a pune binele comun mai presus de interesul personal. Frontierele pot fi schimbate de arme, însă sufletul unei națiuni poate fi păstrat doar de conștiință.
Patria nu moare atunci când pierde un război. Moare atunci când fiii ei încetează să mai creadă în ea. Și renaște în clipa în care primul om hotărăște să o slujească din nou cu cinste.
De aceea, dacă istoria pare uneori un cimitir al marilor idealuri, să nu uităm că pentru un creștin nici cimitirul nu este ultimul cuvânt. El este locul din care începe învierea. La fel și cu patria: îngropați-i înfrângerile cu respect, păstrați-i memoria cu dragoste și credeți în învierea ei. Fiindcă o națiune care își păstrează credința și demnitatea poate renaște ori de câte ori istoria îi mai oferă o șansă.
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
