Cartagina nu este un monument compact, pe care îl cuprinzi într-o fotografie, ci un oraș risipit în straturi de pământ, ziduri, coloane și inscripții. Pentru a-l înțelege, trebuie să călătorești între mai multe puncte ale sale și, mai ales, să găsești omul care știe să lege pietrele între ele.
Întâlnirea cu ghidul nostru, Mohamed Masmoudi, a schimbat sensul vizitei. Fără explicațiile sale, am fi văzut probabil ruine impresionante, fragmente de marmură și o biserică monumentală. Prin cuvintele lui, însă, ceea ce părea împrăștiat a devenit o singură poveste.
Nu ne-a prezentat Cartagina ca pe un inventar arheologic. Ne-a condus prin timp, oprindu-se când în lumea fenicienilor, când în orașul roman, când în comunitatea creștină care avea să ofere Bisericii martiri, episcopi și teologi de o forță extraordinară.
Am străbătut trei mari zone: dealul Byrsa, cu vestigiile și inscripțiile sale; vechea Catedrală Saint-Louis, devenită astăzi Acropolium; și Termele lui Antoninus, uriașul complex roman ridicat lângă mare. Împreună, ele descriu trei ipostaze ale Cartaginei: cetatea puterii, cetatea credinței și cetatea vieții cotidiene.
Cartagina nu este o singură ruină
Situl arheologic al Cartaginei este răspândit pe o suprafață foarte mare, în interiorul orașului modern. Nu există o singură poartă prin care să intri și apoi să urmezi un traseu continuu. Fragmentele cetății punice, ale orașului roman și ale Cartaginei creștine se găsesc în zone diferite, despărțite astăzi de străzi, grădini, vile și cartiere.
Această risipire nu diminuează măreția locului. Dimpotrivă, îți dă senzația că întregul oraș contemporan se sprijină pe un continent istoric scufundat.
Cartagina a fost întemeiată de fenicieni și a devenit centrul unei mari puteri comerciale mediteraneene. Distrusă de romani în anul 146 înainte de Hristos, a renăscut ulterior drept capitală a provinciei romane Africa. A fost unul dintre cele mai prospere orașe ale Imperiului și, mai târziu, unul dintre marile centre ale creștinismului latin. UNESCO a înscris situl arheologic pe Lista Patrimoniului Mondial în 1979, subliniind rolul său central în istoria civilizațiilor punică, romană și creștină.
Ghidul ne-a făcut să înțelegem că nu vizitam trei obiective separate, ci trei capitole din aceeași biografie.
Prima zonă: Dealul Byrsa, inima Cartaginei
Dealul Byrsa domină Golful Tunisului. De aici se vede marea, se văd orașul modern și întinderea pe care s-a ridicat odinioară metropola antică. Este locul simbolic al întemeierii Cartaginei și centrul puterii sale politice și religioase.
Pe acest deal se afla acropola cetății punice. După distrugerea Cartaginei, romanii au remodelat zona, ridicând temple, edificii publice și construcții monumentale. Astăzi au rămas fundații, coloane frânte, capiteluri și blocuri de marmură purtând inscripții latine.
Privite singure, unele pietre par mute. Ghidul se oprea însă lângă ele, urmărea literele cu mâna și explica rostul cuvintelor. Dintr-odată, marmura înceta să mai fie decor. Inscripția redevenea act public, rugăciune, dedicație sau mărturie.
Scrisul pe piatră avea, în lumea romană, o autoritate pe care greu o mai putem înțelege. Numele împăraților, al magistraților, al binefăcătorilor și al divinităților erau fixate în marmură pentru a învinge timpul. Dar timpul s-a dovedit ironic: imperiul a dispărut, iar fragmentele inscripțiilor au ajuns să vorbească despre fragilitatea lui.
Printre aceste vestigii, ghidul ne-a introdus și în povestea Cartaginei creștine, orașul în care credința nu s-a născut în liniștea unor biblioteci, ci între persecuții, tribunale și arene.
Perpetua și Felicitas: două nume care au traversat aproape două milenii
Dintre toate numele legate de Cartagina, cele ale sfintelor Perpetua și Felicitas au o rezonanță aparte.
Au murit martiric la Cartagina în anul 203, în timpul împăratului Septimiu Sever. Perpetua era o tânără de familie înstărită, în vârstă de aproximativ 22 de ani, mamă a unui copil pe care încă îl alăpta. Felicitas era de condiție servilă și se afla în ultimele luni ale sarcinii. Diferența dintre pozițiile lor sociale era enormă pentru lumea romană. Credința le-a așezat însă una lângă cealaltă, fără ranguri și fără privilegii. Au fost arestate împreună cu alți catehumeni și condamnate pentru refuzul de a renunța la creștinism. Felicitas se temea că sarcina o va împiedica să fie executată alături de ceilalți, deoarece legea romană interzicea uciderea unei femei însărcinate. A născut în închisoare, cu puțin timp înaintea martiriului, iar copilul a fost încredințat unei femei creștine.
Perpetua a lăsat una dintre cele mai tulburătoare mărturii ale creștinismului timpuriu. O parte a relatării pătimirii sale este scrisă la persoana întâi și păstrează visele, temerile, hotărârea și suferința unei femei aflate în fața morții. Nu este o legendă alcătuită la secole distanță, ci o voce care pare să se audă direct din închisoarea Cartaginei.
Tatăl ei a încercat să o convingă să renunțe la credință. I-a amintit de familie, de copil, de tinerețea ei. Perpetua nu și-a disprețuit familia și nu a căutat moartea. Dar a refuzat să declare că este altceva decât ceea ce devenise: creștină.
În arenă, Perpetua și Felicitas au fost expuse animalelor sălbatice, împreună cu ceilalți martiri. Moartea lor a rămas atât de puternică în memoria Bisericii, încât numele celor două femei sunt rostite până astăzi în Canonul Roman al Liturghiei catolice.
Într-o lume în care sclavul și patricianul locuiau universuri sociale diferite, Perpetua și Felicitas au intrat împreună în memoria creștinătății. Una avea educație și poziție socială, cealaltă nu avea libertate juridică. În martiriu, însă, au devenit egale.
Cartagina ne-a făcut să înțelegem că istoria creștinismului nu a fost scrisă numai de împărați, episcopi și concilii. A fost scrisă și de două tinere mame care nu aveau nicio putere politică, dar posedau o libertate interioară pe care imperiul nu le-o putea confisca.
A doua zonă: Catedrala Saint-Louis și memoria creștină a Africii
Pe culmea dealului Byrsa se ridică silueta fostei Catedrale Saint-Louis, cunoscută astăzi sub numele de Acropoliumul Cartaginei.
Clădirea a fost construită între 1884 și 1890 și consacrată în 1890. A fost dedicată regelui Ludovic al IX-lea al Franței, mort în apropierea Cartaginei în anul 1270, în timpul celei de-a Opta Cruciade. După independența Tunisiei, edificiul a încetat să mai funcționeze ca biserică, iar din 1993 a devenit spațiu cultural. Arhitectura sa reunește influențe bizantine, gotice și maure. Din exterior, cele două turnuri și cupola dau clădirii o apariție solemnă. În interior, arcurile, decorațiile, vitraliile și motivele nord-africane creează o atmosferă diferită de cea a catedralelor europene obișnuite.
Este o arhitectură aflată între lumi: europeană prin intenție, africană prin amplasare și mediteraneeană prin limbajul ornamentelor.
Catedrala nu vorbește doar despre regele Franței. În decorul și memoria ei sunt prezente marile figuri ale creștinismului african: martirii Cartaginei, episcopii săi și, mai ales, Sfântul Ciprian.
În apropierea ruinelor punice și romane, această clădire din secolul al XIX-lea poate părea foarte recentă. Totuși, ea mărturisește tentativa de a recupera memoria unei Biserici africane mult mai vechi decât multe dintre regatele Europei.
Sfântul Ciprian, episcopul care a învățat Biserica să rămână unită
Sfântul Ciprian este probabil cea mai importantă figură episcopală a Cartaginei creștine.
S-a născut la începutul secolului al III-lea într-o familie păgână, bogată și cultivată. A fost profesor de retorică și avocat, aparținând elitei urbane a Cartaginei. Convertirea sa la creștinism a avut loc la maturitate, în jurul anului 246. La puțin timp după botez a devenit preot, iar apoi episcop al Cartaginei.
Ascensiunea sa rapidă arată atât forța personalității sale, cât și încrederea pe care comunitatea o avea în el.
Sfântul Ciprian a condus Biserica într-o epocă tulbure. Persecuția împăratului Decius a pus comunitățile creștine în fața unei încercări cumplite. Unii credincioși au acceptat să aducă jertfe zeilor romani sau au obținut certificate false prin care pretindeau că îndepliniseră porunca imperială. După încetarea persecuției, s-a născut o întrebare dificilă: trebuiau primiți înapoi cei care se lepădaseră de credință?
Unii cereau iertare imediată. Alții îi excludeau definitiv. Sfântul Ciprian a căutat o cale între asprime și indulgență. A susținut posibilitatea întoarcerii, dar prin pocăință autentică și disciplină bisericească.
Pentru el, Biserica nu era o simplă adunare de indivizi, ci un trup unit. De aici provine una dintre marile teme ale operei sale: unitatea Bisericii și rolul episcopului în păstrarea comuniunii.
Sfântul Ciprian a trebuit să conducă orașul și în timpul unei epidemii devastatoare, cunoscută în istorie drept „Ciuma lui Ciprian”. În timp ce frica îi împingea pe oameni să-i abandoneze pe cei bolnavi, episcopul i-a îndemnat pe creștini să îngrijească nu numai membrii comunității lor, ci și pe păgâni.
Aici se află una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale personalității sale. Credința nu era pentru el numai mărturisire doctrinară, ci și responsabilitate publică. Într-un oraș lovit de boală și panică, creștinii trebuiau să devină prezență vindecătoare.
În anul 257, sub împăratul Valerian, Ciprian a fost exilat. Revenit la Cartagina, a fost arestat din nou. La 14 septembrie 258 a fost condamnat la moarte și decapitat. A devenit primul episcop al Cartaginei martirizat. Tradiția a păstrat imaginea sa calmă în fața sentinței, oferindu-i călăului o sumă de bani și pregătindu-se cu demnitate pentru moarte.
Scrierile și cele peste optzeci de scrisori asociate lui constituie una dintre cele mai importante surse pentru înțelegerea Bisericii africane din secolul al III-lea.
Pe dealul Byrsa, între inscripții și ruine, figura Sfântului Ciprian dobândește o altă consistență. Nu mai este doar un nume dintr-un manual de patristică. A fost episcopul unui oraș real, cu străzi, piețe, terme, tribunale, epidemii și conflicte. A pășit prin Cartagina pe care noi încercăm astăzi să o reconstruim din fragmente.
Alți sfinți și mari creștini ai Africii cartagineze
Cartagina și Africa romană au dat creștinismului o întreagă constelație de martiri, episcopi și teologi.
Sfântul Augustin
Sfântul Augustin nu s-a născut la Cartagina, ci la Thagaste, în actuala Algerie. Totuși, Cartagina a avut un rol esențial în formarea lui. A venit aici pentru studii, atras de retorică, de viața intelectuală și de forfota marelui oraș.
În tinerețe, Cartagina a fost pentru el locul ambițiilor, al pasiunilor și al căutărilor. Mai târziu, devenit episcop de Hipona, avea să revină în capitala africană pentru sinoade și dispute teologice.
Augustin aparține întregii lumi creștine, dar rădăcina sa intelectuală și culturală este profund nord-africană.
Sfânta Monica
Mama lui Augustin, Sfânta Monica, a venit și ea la Cartagina. Prin răbdarea și rugăciunea ei, a devenit una dintre marile figuri feminine ale creștinismului. Nu a fost martiră în arenă, asemenea Perpetuei și Felicitas, ci martoră a unei fidelități îndelungate, care a însoțit convertirea fiului ei.
Sfinții martiri din Scillium
În anul 180, cu mai bine de două decenii înainte de Perpetua și Felicitas, un grup de doisprezece creștini originari din Scillium a fost judecat și executat la Cartagina. Actele procesului lor reprezintă unul dintre cele mai vechi documente creștine latine păstrate.
Ei au răspuns simplu și ferm în fața proconsulului. Nu au complotat împotriva statului, nu au insultat autoritatea și nu au cerut răzbunare. Au refuzat doar să aducă jertfă împăratului.
Sfântul Quodvultdeus
Quodvultdeus a fost episcop al Cartaginei în secolul al V-lea, în vremea invaziei vandalilor. Exilat împreună cu clerul său, a ajuns la Napoli. Scrierile sale vorbesc despre persecuție, botez și lupta spirituală într-o epocă în care vechea ordine romană se destrăma.
Sfântul Deogratias
Un alt episcop al Cartaginei, Deogratias, a rămas cunoscut pentru grija față de prizonierii aduși în Africa după jefuirea Romei de către vandali, în anul 455. A vândut vase și bunuri bisericești pentru a-i răscumpăra și a transformat bisericile în adăposturi și spitale.
Tertulian, primul mare scriitor creștin de limbă latină
Tertulian nu este venerat în mod obișnuit ca sfânt, deoarece ultima parte a vieții sale a fost legată de mișcarea montanistă. Cu toate acestea, influența lui asupra teologiei occidentale este uriașă.
Născut la Cartagina în jurul mijlocului secolului al II-lea, a fost unul dintre primii mari autori creștini care au scris în latină. Stilul său este energic, juridic și uneori tăios. A contribuit la formarea vocabularului teologic latin și a apărat creștinii împotriva acuzațiilor absurde răspândite în societatea romană.
Prin Tertulian și Ciprian, Cartagina a devenit unul dintre laboratoarele limbii creștine occidentale.
A treia zonă: Termele lui Antoninus, palatul apei
Dacă dealul Byrsa vorbește despre putere, iar catedrala despre memorie și credință, Termele lui Antoninus vorbesc despre viața concretă a marelui oraș roman.
Sunt amplasate aproape de țărmul Mediteranei. Chiar și în ruină, dimensiunile lor impresionează. Coloanele, fundațiile, coridoarele și încăperile subterane lasă să se întrevadă monumentalitatea construcției originare.
Termele au fost ridicate în secolul al II-lea, în vremea împăraților Antonini, după incendiul care afectase Cartagina în timpul domniei lui Antoninus Pius. Ele reprezentau unul dintre cele mai mari complexe termale ale lumii romane și cel mai grandios edificiu de acest fel din Africa romană.
Astăzi, vizitatorul se plimbă în special prin nivelurile inferioare, destinate odinioară instalațiilor, depozitelor și personalului. Partea monumentală, cu sălile sale uriașe, s-a prăbușit sau a fost demontată de-a lungul secolelor.
Totuși, o coloană reconstituită oferă măsura aproximativă a înălțimii pe care o avea complexul. Privind-o, înțelegi că băile nu erau o clădire modestă, ci un adevărat palat public.
Mai mult decât un loc pentru spălat
Pentru romani, termele nu erau simple băi. Ele îndeplineau rolul pe care îl au astăzi, luate împreună, sala de sport, centrul cultural, parcul, cafeneaua și clubul social.
Aici oamenii veneau să se spele, să facă exerciții, să discute afaceri, să afle noutăți și să întâlnească prieteni. Unele complexe termale aveau biblioteci, grădini, spații pentru lectură și săli destinate activităților intelectuale.
Traseul obișnuit trecea prin mai multe încăperi:
apodyterium, vestiarul;
frigidarium, sala cu apă rece;
tepidarium, încăperea cu temperatură moderată;
caldarium, baia fierbinte;
palaestra, spațiul pentru exerciții fizice.
Încălzirea se realiza prin sistemul numit hypocaustum. Podeaua era ridicată pe mici stâlpi de cărămidă, iar aerul cald circula pe dedesubt și prin pereți. Era o formă de încălzire centrală uimitor de sofisticată.
În spatele luxului se afla însă o întreagă lume invizibilă: sclavi, muncitori, fochiști și personal tehnic. Ei întrețineau focurile, transportau combustibilul și curățau instalațiile. Splendoarea termelor se sprijinea pe munca lor, aproape niciodată menționată în inscripțiile oficiale.
Miracolul aducerii apei
Un complex de asemenea dimensiuni avea nevoie de cantități uriașe de apă. Cartagina era alimentată printr-un sistem impresionant de apeducte, legat de izvoarele din zona Zaghouan, aflate la mare distanță.
Apa era transportată către oraș și depozitată în vaste rezervoare, între care cele de la La Malga. De acolo alimenta fântânile, locuințele, clădirile publice și termele.
Această infrastructură arată puterea administrativă și tehnică a Romei. Imperiul nu domina numai prin legi și legiuni, ci și prin drumuri, apeducte, canalizare și arhitectură publică.
La Termele lui Antoninus, marea se află la câțiva pași. Este tentant să crezi că apa sărată era folosită direct, dar băile romane aveau nevoie de apă dulce, adusă și gestionată prin rețeaua urbană.
Termele erau, astfel, triumful unei civilizații capabile să transporte apa pe distanțe mari pentru a crea confort public la scară monumentală.
Luxul și fragilitatea imperiului
Plimbarea printre ruinele termelor produce două impresii contradictorii.
Prima este admirația. Dimensiunile, ingineria și amplasarea lângă mare vorbesc despre un oraș extrem de bogat. Cartagina romană nu era o așezare periferică, ci una dintre marile metropole ale Mediteranei.
A doua impresie este fragilitatea. Clădirea care trebuia să exprime eternitatea Romei a devenit carieră de piatră. Coloanele au căzut, marmura a fost transportată în alte construcții, iar apa a încetat să mai curgă prin instalațiile sale.
A rămas scheletul de piatră.
Și poate tocmai acest schelet spune cel mai bine adevărul despre imperii: ele își construiesc monumentele pentru a demonstra că vor dura pentru totdeauna, dar timpul le transformă în lecții despre vremelnicie.
Termele și creștinii Cartaginei
Creștinii despre care ne-a vorbit ghidul trăiau în acest oraș roman prosper. Ei cunoșteau termele, piețele, teatrul, amfiteatrul și străzile aglomerate. Nu formau o comunitate izolată de societate. Erau funcționari, profesori, negustori, sclavi, nobili, mame și militari.
Perpetua aparținea unei familii bune din lumea urbană romană. Ciprian fusese profesor de retorică și om înstărit. Tertulian cunoștea dreptul, filosofia și mecanismele orașului imperial.
Creștinismul african nu s-a născut în afara civilizației romane, ci în centrul ei. A folosit limba latină, educația și formele juridice ale imperiului, dar a contestat pretenția statului de a stăpâni și conștiința omului.
Termele reprezentau confortul și prestigiul cetății. Arena reprezenta violența ei. Biserica în formare a trebuit să trăiască între aceste două fețe ale Romei: capacitatea extraordinară de a construi și disponibilitatea teribilă de a persecuta.
Sfântul Ludovic și o altă epocă a Cartaginei
Catedrala de pe Byrsa adaugă istoriei antice un strat medieval.
În anul 1270, regele Ludovic al IX-lea al Franței a ajuns cu armata cruciată în apropierea Tunisului. Expediția a fost lovită de boală, iar regele a murit. Tradiția a legat moartea lui de zona Cartaginei, deși locul precis rămâne discutat.
Construcția catedralei, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a transformat memoria regelui într-un reper monumental. Edificiul a devenit, în același timp, simbol al prezenței catolice franceze în Tunisia și al încercării de a reînvia vechiul titlu episcopal al Cartaginei.
Privită astăzi, clădirea trebuie înțeleasă în toată complexitatea ei. Este un monument religios, un produs al epocii coloniale și, în prezent, un spațiu cultural tunisian.
În ea se întâlnesc Ludovic al IX-lea, cardinalul Lavigerie, memoria martirilor africani și istoria modernă a Tunisiei.
Ghidul, omul dintre epoci
Într-un asemenea loc, ghidul devine mai mult decât un însoțitor. El este rupt din trecut să-l vestească prezentului.
Cuvant despre Cer
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
