Oamenii care ajung la putere nu sunt întotdeauna aceiași oameni care ar trebui să o exercite. Uneori, drumul spre conducere îi favorizează pe cei care vor puterea cu orice preț, nu pe cei care o înțeleg ca pe o responsabilitate.
Pentru a conduce bine ai nevoie de modestie, cumpătare, capacitatea de a te pune în slujba celorlalți și de a-ți înfrâna propriul interes. Dar pentru a cuceri puterea, de multe ori sunt răsplătite alte însușiri: ambiția fără limite, abilitatea de a elimina adversarii, dorința de afirmare și lipsa scrupulelor. Este unul dintre marile paradoxuri ale vieții publice.
Problema apare mai ales atunci când societatea confundă succesul cu valoarea morală. Un discurs puternic nu înseamnă caracter. O victorie electorală nu este dovada înțelepciunii. Iar popularitatea nu poate înlocui competența sau bunătatea.
Istoria este plină de oameni discreți, care ar fi fost conducători remarcabili, dar care nu au dorit niciodată puterea. În același timp, este plină de oameni care au sacrificat prietenii, adevărul și chiar propriul popor pentru a urca încă o treaptă.
Adevărata probă a unui om nu este dacă poate cuceri puterea, ci dacă, odată ajuns acolo, rămâne capabil să uite de sine și să slujească binele comun. Conducerea autentică începe acolo unde încetează vanitatea și începe responsabilitatea. Iar o societate matură este aceea care învață să nu admire doar pe cei care au câștigat puterea, ci mai ales pe cei care au rămas oameni.
Recuperări istorice
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
