Drumul spre bâlciul de la Cernătești

Am copilărit la Blăjani, iar una dintre cele mai vii amintiri ale verilor mele rămâne bâlciul de Sfântul Pantelimon de la Cernătești. Pentru noi era mai mult decât un târg. Era evenimentul pe care îl așteptam de pe la începutul vacanțelor.
Nu târgul în sine mă bucura. Nici atunci și nici acum. Mă mișc cu timiditate în astfel de prilejuri. O educație a discreției îmi estompează eventualele porniri de bucurie. Mă atrăgea însă ideea de a participa la el și, mai ales, drumul până acolo.
Mă îmbrăca mamaie cu sandale, pantaloni scurți și împreună cu tataie plecam. Porneam în aventură, efectiv. Făceam aproape patruzeci de minute pe jos, cred. Urcam dealul de la Blăjani, pe locul numit Suhat – chiar prin fața casei mele de azi -, apoi treceam prin satul Băiești, pe ulițele lui umbrite, mărginit de gărdelnițe, unde drumurile păreau întotdeauna verzi. Inevitabil, acolo îmi amintea că locuise tușa Manda, una dintre multele surori ale străbunicii mele Steliana. Mergeam apoi prin acel sat plin de povârnișuri. Cârmeam la dreapta și după cîteva case și o vale cu urme de stuf și mlaștină traversam șesul larg, de cele mai multe ori acoperit cu lanuri de grâu, din spicele căruia rupeam ca în scena din Biblie. Apoi îmi arăta locurile pe care le-au avut și pe care comuniștii le-au luat. Treceam pe la capătul unui dintre ele, străjuit încă de vechiul nuc. Apoi, pentru a mai scăpa de soarele care începea să ardă pe la zece, coboram prin pâlcuri de salcâmi ajungeam la apa Slănicului.
Astăzi este un pod. Atunci era doar o punte. În ziua târgului era atât de aglomerată, încât părea că se clatină obosită sub mulțimea oamenilor care o traversau. Pe alocuri trebuia să ocolim mici hârtoape pline cu apă, iar jocul dintre lumină și umbra pădurii făcea ca întregul drum să pară o aventură. Bucuria nu începea la târg. Bucuria o reprezenta drumul.
Ajunși acolo, nu găseam lucruri extraordinare. Nu mă atragea dinci vata pe băț, nici înghețata și nici altceva. Cumpăram un fluier sau o morișcă. Însă, tataia era un om cunoscut. Acolo găsea la cine să mă prezinte cu mândrie. Eram primul nepot și cel pe care-l crescuse. Găseam forfota satelor din jur, întâlniri, glasuri prea puțin cunoscute și sentimentul că participăm la o sărbătoare care îi aduna pe toți.
M-am întors astăzi să revăd acest loc. În forma lui exterioară, târgul a rămas aproape același. Mul mai mulți comercianți și multe chinezisme. Da, tarabele sunt astăzi pline de obiecte fără identitate, aduse de departe, iar farmecul de altădată s-a mai risipit. Când am întors capul din mașină un șir de puști mă țineau feroce. Jocuri de bâlci, mese de teavernă, zgomot, târguială, voie-bună. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că esențialul a rămas. Oamenii continuă să vină, să stea de vorbă, să ciocnească un pahar și să ducă mai departe o tradiție veche.
Cred că acest târg are o istorie de multe generații. Nu cred că e cineva din zonă care să nu fi mers pe terenul de fotbal unde are loc. e vechi. Îl cunoștea și străbunica mea și avea amintiri de la el ca de la un mare eveniment câmpenesc cu joc și bucurie. Iar faptul că, după atâția ani, încă îi adună pe oameni în aceeași zi de Sfântul Pantelimon înseamnă că nu este doar un bâlci ca multe altele. Este o parte din memoria locului și din memoria celor care au crescut aici.