Toma Caragiu, actorul-jucător

Îmi place teatrul românesc de comedie. Actori mari, care nu mai sunt printre noi, au lăsat în urmă scenete memorabile. Un umor de calitatea celui făcut de Dem Rădulescu astăzi se găsește tot mai greu.
Peste toți m-a fascinat jocul lui Toma Caragiu. Urmărindu-l, am ajuns la concluzia că era ceea ce am putea numi un actor-jucător. Nu mi-a fost foarte ușor să înțeleg sensuri ascunse ale textelor. Argoul epocii nu-l cunosc pentru că nu am trăit-o. Mi-a trebuit ceva căutări să aflu ce era „șopârlica”liberă. Altă epocă, alte realități. Astăzi limbajul subliminal nu mai este atât de necesar, iar cenzura poate fi impusă de un alt fel de teamă. De fapt, este vorba despre autocenzură, care uneori poate concura cu cea de atunci, o autocenzură pe care astăzi o practici din oportunism sau din educație.
Când am început să înțeleg ce spunea actorul pe scenă, m-am întrebat cum de regimul accepta ironia. Într-o anumită măsură o accepta, pentru că, în cazul lui Toma Caragiu, exista un corp de susținători atât la nivelul conducerii, cât și în rândul publicului. Regimul, oricât de periculos era, mima din când în când libertatea. Iar Toma Caragiu juca din adevăr, din realitate, și o făcea cu un curaj remarcabil.
M-a uimit curajul lui și m-am întrebat de unde venea. Dem Rădulescu, de pildă, nu ridica tensiunea cenzurii în aceeași măsură în care o făcea Toma Caragiu.

Juca. Juca. Juca. Am citit că Toma Caragiu nu își repeta niciodată textele în același fel la repetiții, iar dacă o făcea, nu stârnea opoziția cenzurii. Însă pe scenă, prin joc, schimba nuanțe, accentua anumite cuvinte, își modifica mimica și transmitea ceea ce regimul nu dorea ca publicul să audă.
L-au chemat, l-au interogat, ar fi răspuns cam așa: Tovarăși, eu sunt doar un actor. Eu recit un text. Dar de ce l-ai recitat așa?, l-ar fi întrebat. De ce altfel decât înainte? Așa mi-a venit inspirația, ar fi răspuns.
Și mergea înainte, cu curaj. Nu putea fi șantajat precum cei care aveau copii. „Ai vrea să nu intre fiul tău la facultate?”, sugerau organele de represiune multora.
Toma Caragiu a fost membru de partid. Totuși, din relatările care au rămas, pare că evita implicarea politică directă. Această atitudine îi oferea, probabil, o anumită libertate de mișcare.
Îmi imaginez că un actor de valoarea lui, care juca în fața publicului cu atâta ironie și inteligență, știa să joace și în fața celui care voia să-l ancheteze. Cred că și acele scene meritau filmate. Ar fi făcut istorie.
Există și relatări potrivit cărora ar fi refuzat să colaboreze cu Securitatea. Dacă au fost într-adevăr așa lucrurile, gestul spune mult despre caracterul său. Vreți să faceți din mine un turnător?!, ar fi spus.
A avut și o piesă interzisă, jucată doar de o dată sau de două ori. A fost scoasă de cenzură din circuitul public, iar filmări, dacă au existat nu mai există. E doar textul pe internet.
O vreme i s-a interzis să joace. Oricum, populația îl simțea de partea ei. Prin felul în care interpreta, dădea glas unei gândiri pe care mulți o aveau, dar puțini îndrăzneau să o exprime.
Cred că a fost un provocator inteligent, care a disimulat foarte bine lipsa de interes pentru politică și a evitat capcanele întinse de turnătorii din jurul său, unii dintre ei fiind chiar prieteni sau sufleori.
După cum se știe, a murit la cutremurul din 1977. A încercat să fugă pe scări. De-a lungul timpului au circulat și ipoteze conspirative privind moartea sa, însă nu există dovezi care să le susțină. Cel mai probabil, a fost tragicul ghinion care a răpit scenei românești unul dintre cei mai mari actori ai săi.
Chiar dacă astăzi multe dintre trimiterile politice din textele sale sunt greu de înțeles fără contextul epocii, jocul lui Toma Caragiu rămâne unic în istoria teatrului românesc. A reușit să joace incedibil de multe feste regimului, fără ca regimul să-l poată acuza cu dovezi.