De ce Toscana? Când avem România

În ultimul timp îmi apar tot mai des imagini și oferte cu case de vânzare în Toscana. Dealuri line, vii, drumuri șerpuite, sate vechi din piatră, o lumină care pare desprinsă din pictură. Este, fără îndoială, un loc superb. Dar de fiecare dată mă întreb: de ce Toscana? De ce privim atât de ușor peste granițe, când avem o țară pe care încă nu am învățat să o privim cu adevărat?
România este una dintre puținele țări europene care adună aproape toate formele de relief într-un spațiu relativ restrâns. Avem munți spectaculoși, dealuri domoale, podgorii întinse, păduri, câmpii roditoare, deltă și mare. Avem anotimpuri bine conturate și o climă care, pentru cea mai mare parte a teritoriului, este generoasă cu oamenii și cu agricultura.
Mulți admiră dealurile Toscanei. Și pe bună dreptate. Dar câți cunosc frumusețea dealurilor din Dealu Mare, din Drăgășani, din Târnave, din zona Hușilor sau din podgoriile Moldovei? Câte sate românești, așezate pe culmi line și înconjurate de vii, nu pot sta cu cinste alături de peisajele pe care le admirăm în fotografiile din Italia?
Diferența nu este întotdeauna natura. De multe ori este felul în care omul a îngrijit locul.
Și tocmai aici cred că România a început să recupereze enorm. Chiar dacă târziu, trebuie să recunoaștem că în ultimii ani multe sate s-au schimbat. Drumurile sunt asfaltate, au apărut rețele de apă și canalizare, gospodăriile sunt îngrijite, iar comunitățile încep să capete din nou demnitate. Fiecare uliță modernizată înseamnă mai mult decât un drum. Înseamnă o șansă ca cineva să nu-și abandoneze casa părintească. Înseamnă posibilitatea ca un fiu sau un nepot să se întoarcă, să renoveze locuința bunicilor și să redea viață unei gospodării care altfel s-ar fi pierdut.
Există un sentiment pe care nicio proprietate cumpărată în străinătate nu îl poate înlocui. Este bucuria de a merge pe ulițele pe care au mers părinții și bunicii tăi. De a privi dealurile pe care le-au privit și ei. De a simți că aparții acelui loc și că acel loc îți aparține.
Desigur, fiecare este liber să trăiască unde își dorește și să investească acolo unde consideră potrivit. Nu este nimic greșit în a admira Toscana, Provence sau Andaluzia. Dar mă întreb dacă, înainte de a visa la o casă printre dealurile altora, nu ar merita să redescoperim frumusețea dealurilor noastre.
Simt că adevărata bogăție nu stă în adresa unei case, ci în rădăcinile ei.
România nu este o țară săracă în frumusețe. Este o țară care are încă nevoie de oameni care să creadă în ea, să investească în ea și să o iubească. Iar atunci când alegem să restaurăm o casă veche, să îngrijim o livadă, să păstrăm o vie sau să redăm viață unui sat, nu facem doar o investiție materială. Păstrăm vie o parte din identitatea noastră.
Da, Toscana va rămâne mereu un loc minunat de vizitat. Mi-a plăcut și mie. Mi-a plăcut romatismul acelor locuri și arta pe care au născut-o. Dar tot de acasă mi-a fost dor, chiar dacă acasă nu este locul cel mai celebru, nu am un conac de piatră cu istorie de secole în el, nu am piscină și nici vie ca ei.

Totuși, acasă este locul unde pământul păstrează urmele pașilor celor care ne-au făcut ceea ce suntem astăzi și ne-au dat bucuria să naștem în locuri frumoase, binecuvantate.