Și totuși, este ceva ce nu pot spune că îmi place la sat. Îmi plac veselia, întâlnirile ca altădată și oamenii care știa să joace și să se bucure împreună. E o atmosferă firească, în care comunitatea se aduna fără să simtă nevoia să se impună prin zgomot.
Însă, este foarte neplăcut să fii supus ore în șir stresului produs de manele sau chiar de muzica populară ascultată cu potențiometrele date la maximum, în lumea căștilor.
Am copilărit la sat. Își lua un tânăr un magnetofon și voia să se bucure tot satul de ce avea. Astăzi, fiecare poate asculta pentru sine, fără ca vencinii să fie implicați auditiv. Nu de alta, fiecare are propriile gusturi muzicale și posibilitatea de a le face auzite pe o rază de sute de metri nu mai e gustată. Devine zgură peste minunatul câtec al păsărilor.
Fiecare are dreptul să asculte ceea ce îi place, iar atunci când această alegere îi obligă și pe ceilalți să asculte ceea ce poate nu își doresc, e cumplit, mai ales după ore de .. insistență. Bucuria personală nu ar trebui să se transforme în disconfortul întregii comunități.
Cred că ar trebui să existe și să fie respectate reguli mai clare privind nivelul de zgomot. Bucuria unuia, chiar în zi de sărbătoare, nu trebuie să se transforme în uzura auditivă a celorlalți. Respectul față de aproapele începe, cu un gest mic: să dai volumul mai încet.
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Recuperări istorice
