De 47 de ani aștept preotul cu ușa deschisă

Cald, chiar foarte cald. Termometrul din mașină arăta 42 de grade.

La Gherăseni, această vizită pastorală la casele oamenilor o făceam la 1 septembrie. De fapt, a fost o vreme când se mergea la fiecare început de lună. Nu am mai prins acea tradiție.

La Micro 14 am început să mergem în Postul Adormirii Maicii Domnului. Un prilej binecuvântat de întâlnire cu cei care au nevoie de noi. Preotul trebuie deranjat cu bucuriile celorlalți, cu suferințele lor, cu necazurile lor.

Tot bătând la uși, oameni care altădată ne primeau, dar nu solicitau și alte întâlniri, cu timpul au început să o facă.

„Iată, stau la ușă și bat”, spune Mântuitorul. Noi batem la ușă și așteptăm. Uneori ani, alteori zeci de ani. Dar, când este nevoie, suntem acolo și toți trebuie să știe că se pot baza pe noi.

Da, era cald, iar urcușul scărilor este un exercițiu fizic, dar și unul spiritual. Corpul este pus bine la treabă. Nici sufletul nu este purtat degeaba pe scări. Te rogi la fiecare căpătâi de pat unde un bolnav zace neputincios. Ce mult ți-ai dori să-l vezi ridicându-se! Eu asta simt. Mă încarc cu suferința oamenilor și mă destind cu bucuriile lor.

Un caniș rebel și-a înfipt colțișorii în haina mea. L-am iertat. Se apăra. Mă apropiasem prea mult de stăpânul lui ca să-l binecuvântez cu apă sfințită.

„Dă-mi și mie în cap!”, mi-a spus un copil în fața blocului 5. Apoi și-au întrerupt jocul și s-au așezat în șir indian ca să-i stropesc și pe ei cu apă sfințită.

Am avut multe întâlniri frumoase. Biscuiți, nuci, gogoși, chiar și ardei copți au completat meniul acestor întâlniri.

Dar, dintre toate, sufletul mi s-a umplut de bucurie când o doamnă m-a luat în brațe și mi-a spus:

„De 47 de ani aștept preotul cu ușa deschisă. Este o mare bucurie!”, îmi spunea Tanti Vetuța.

Aproape jumătate de secol de când există cartierul. Oameni mutați din diferite sate, veniți spre o lume mai comodă decât cea de la țară, și-au adus cu ei tradițiile. Nu aveau biserică, dar aveau educația religioasă primită acasă, marcată de specificul locului din care proveneau. Am respectat aceste particularități. Ele țineau de memoria originilor lor.

Patruzeci și șapte de ani în care, indiferent de regim, de vremuri sau de vreme, au așteptat preotul.

– Părintele Frăsineanu venea? am întrebat eu.

– Nu. Preotul Arghir. De la Simileasca.

Atunci mi-am amintit că partea de cartier pe care o slujesc astăzi a aparținut odinioară Parohiei Simileasca. Abia după ridicarea bisericii, la cererea credincioșilor, a trecut la Parohia Sfântul Andrei. Biserica Sfinții Constantin și Elena le era departe. Oricum, Cuvioasa Parascheva le era mai aproape.

Ei bine, doamna avea bucuria de a aștepta, de fiecare dată, timp de 47 de ani, ca preotul să-i treacă pragul. Cum să nu ne bucurăm și noi, încât canicula să ni se pară un nimic pe lângă șansa de a avea oameni atât de primitori în parohie?

Vă mulțumesc, dragii mei!