Purtați-le, că meritați

Merg uneori în casele oamenilor să rostesc o rugăciune atunci când familia dăruiește, după tradiție, ceea ce a rămas de la cineva plecat dintre noi. O faptă bună, un act necesar.
Sigur, oamenii cumpără și haine noi ca să le dăruiască în memoria celui decedat. Dar, de multe ori, în șifoniere rămân destule haine pe care cel decedat nici măcar nu a apucat să le poarte. Unele sunt aproape noi. Altele au fost păstrate „de bune”, pentru o zi care n-a mai venit și statistic nu avea cum să vină, dacă împărțim numărul de haine, la cel al zilelor posibile.
Așa suntem noi, oamenii. Păstrăm de bun. Păstrăm pentru mai târziu. Păstrăm mai mult decât ne trebuie, deși un calcul simplu ne-ar arăta că nu avem nevoie de atât de multe lucruri.
Le cumpărăm, le aducem acasă, umplem dulapurile, aglomerăm camerele, iar când nu mai suntem, familia trebuie să le împartă, să le dăruiască, să hotărască ce rămâne și ce pleacă.
Este foarte trist momentul acesta. Parcă se golește, obiect cu obiect, un trecut care nu-și mai găsește viitorul în casa aceea.
Pentru cei care primesc asemenea lucruri de pomană poate fi însă o adevărată binecuvântare. Dar numai dacă le folosesc. Dacă le poartă. Dacă nu le pun, la rândul lor, într-un dulap și le păstrează tot „de bune”.
Purtați-le, că meritați.
Nu așteptați o zi mai importantă pentru o haină frumoasă. Poate că ziua importantă este chiar cea de astăzi.
Și știți ce mi se pare cel mai trist dintre toate?
Hainele acelea rămase în dulap nu au costat doar bani. Au costat timp.
Timp din viața celui care le-a cumpărat. Ore de muncă. Zile. Poate ani întregi în care a muncit mai mult pentru a avea mai mult.
Iar timpul acela nu s-a mai întors niciodată la familie.
Cu siguranță uneori muncim prea mult ca să cumpărăm lucruri de care, în cele din urmă, nici măcar nu avem nevoie. Lucruri care rămân în urma noastră fără să aibă valoare ulterioară pentru mai nimeni, în timp ce oamenii pentru care am fi putut avea mai mult timp rămân cu dorul.
Lecția primă a acestor șifoniere pline nu este doar să dăruim ceea ce rămâne.
Este să învățăm, cât încă putem, să nu mai păstrăm viața „de bună”, dăruind-o lucururilor în detrimentul timpului trăit sau petrecut cu cei dragi.