Când renunțăm să mai gândim singuri. O reflecție pornind de la teologul Dietrich Bonhoeffer

Am dat peste un material despre Dietrich Bonhoeffer care mi-a atras atenția.
Pe internet circulă adesea o comparație amuzantă despre inutilitatea unei dispute cu cineva care refuză orice argument. Nu o voi reproduce aici și nici nu cred că trebuie să transformăm o reflecție serioasă într-o etichetă pusă oamenilor.
Pentru că ceea ce spune de fapt Bonhoeffer este mult mai profund.
Teologul german folosește, într-adevăr, un cuvânt foarte dur: „prostie”. Dar nu vorbește despre lipsa inteligenței, despre școală puțină sau despre capacitatea intelectuală a cuiva.
Spune chiar explicit că pot exista oameni cu o minte foarte agilă care să cadă în această stare și oameni cu posibilități intelectuale modeste care să nu cadă niciodată în ea. Pentru Bonhoeffer, problema era una umană și socială, nu una de IQ.

De ce îl preocupa atât de mult?
Trebuie să ne întoarcem în Germania anilor 1942-1943.
Dietrich Bonhoeffer era teolog și pastor protestant și se opunea regimului nazist. În textul „După zece ani”, scris la cumpăna dintre 1942 și 1943, încerca să înțeleagă ce se întâmplase cu oamenii din jurul său după un deceniu de transformare a societății germane.

Întrebarea lui era tulburătoare:
Cum este posibil ca oameni normali, educați, uneori chiar buni în viața lor particulară, să accepte idei și fapte pe care altădată le-ar fi respins?
Răspunsul lui nu era că deveniseră brusc mai puțin inteligenți.
Ci că renunțaseră treptat la independența propriei judecăți.
Bonhoeffer observă că marile concentrări de putere, politică sau chiar religioasă, pot face omul să-și abandoneze poziția personală și să înceapă să gândească prin formulele grupului. De aici celebra lui observație că puterea unuia are nevoie de renunțarea celuilalt la propria autonomie interioară.

Aici mi se pare că Bonhoeffer devine foarte actual.
Nu mai vorbește omul. Vorbește grupul prin el
Cu siguranță am întâlnit fiecare situația.
Spui un fapt.
Primești un slogan.
Aduci un argument.
Primești o formulă pe care omul a mai auzit-o de zeci de ori.
Arăți o informație care contrazice ceea ce crede.
Informația nu este analizată. Este respinsă pentru simplul motiv că nu aparține taberei sale.
Bonhoeffer descria exact acest mecanism: faptele care contrazic convingerea deja formată pot fi pur și simplu refuzate, iar cele imposibil de negat pot fi declarate neimportante.

Și aici este pericolul.
Nu în faptul că omul greșește.
Toți greșim.
Problema începe atunci când nu mai acceptăm posibilitatea că am putea greși.
Atunci când identitatea noastră se lipește atât de tare de o idee, de un partid, de o persoană, de un grup, de o comunitate sau chiar de propria imagine despre noi înșine, încât orice fapt contrar devine un atac personal.
Din acel moment nu mai căutăm adevărul.
Căutăm muniție.
Internetul a făcut fenomenul și mai vizibil
Astăzi avem acces la mai multă informație decât orice generație dinaintea noastră.
Paradoxal, aceasta nu înseamnă automat că gândim mai bine.
Putem găsi aproape instantaneu o informație care să confirme ceea ce credem deja.
Putem intra în comunități în care mii de oameni ne repetă aceleași convingeri.
Putem distribui o propoziție înainte să verificăm dacă este adevărată.
Putem chiar ajunge să cunoaștem opinia grupului înainte să ne formulăm propria opinie.
Și atunci apare ceva foarte curios.
Omul are impresia că gândește liber tocmai în momentul în care repetă perfect ceea ce gândește grupul lui.
Bonhoeffer ne-ar obliga aici la o întrebare incomodă:
Câte dintre ideile mele sunt într-adevăr ale mele?
Le-am cercetat?
Le-am pus la îndoială?
Am ascultat serios și argumentul celuilalt?
Sau doar am învățat mai bine vocabularul taberei din care fac parte?
Inteligența nu ne imunizează
Aceasta este probabil partea cea mai interesantă a observației lui Bonhoeffer.
Educația nu este o garanție absolută.
Poți avea diplome.
Poți citi foarte mult.
Poți avea o profesie prestigioasă.
Poți vorbi impecabil.
Și totuși poți ajunge captiv unei ideologii, unei autorități sau unui grup.
Bonhoeffer spune limpede că ceea ce numea el „prostie” nu este, în esență, un defect intelectual.
Este o renunțare la libertatea interioară.
De aceea poate apărea și la oameni inteligenți.
Poate chiar mai spectaculos la ei, pentru că inteligența poate deveni atunci instrumentul cu care omul își justifică foarte sofisticat prejudecățile.
Nu mai caută adevărul cu inteligența.
Își apără convingerea cu ea.
Și atunci ce facem?
Să nu folosim teoria lui Bonhoeffer ca pe o bâtă împotriva celorlalți.
Ar fi aproape comic.
Să citim un text despre pericolul renunțării la gândirea proprie și să concluzionăm imediat:
„Exact! Ceilalți sunt problema.”
Bonhoeffer însuși avertizează împotriva disprețului față de oameni. Reflecția lui nu ne dă dreptul să împărțim lumea în „noi, cei inteligenți” și „ei, ceilalți”. Dimpotrivă, concluzia lui mută problema spre responsabilitatea și libertatea interioară a fiecăruia.

Poate că întrebarea corectă nu este:
Câți oameni de felul acesta cunosc?
Ci … când am făcut eu ultima dată acest lucru?
Când am respins un argument doar pentru că venea de la cineva pe care nu-l plac?
Când am distribuit ceva fără să verific?
Când am apărat o idee numai pentru că „ai mei” o susțin?
Când am preferat confortul de a avea dreptate în locul disconfortului de a afla adevărul?
Libertatea de a spune: „S-ar putea să mă înșel”
Poate una dintre cele mai mari forme de inteligență este tocmai această propoziție:
„S-ar putea să mă înșel.”
Nu este slăbiciune.
Este libertate.
În clipa în care mai putem rosti aceste cuvinte, înseamnă că nici grupul, nici ideologia, nici orgoliul nostru nu au ocupat complet spațiul interior în care gândim.
Bonhoeffer a scris într-o vreme în care a văzut cât de departe poate ajunge o societate atunci când prea mulți oameni renunță la acest spațiu.
Noi trăim într-o altă epocă.
Din fericire.
Dar mecanismul uman despre care vorbea el nu a dispărut.
De aceea cred că textul lui merită citit și astăzi.
Nu pentru a găsi un nume urât pentru ceilalți.
Ci pentru a ne aminti că libertatea nu înseamnă numai dreptul de a vorbi.
Înseamnă și curajul de a gândi.
De a verifica.
De a ne îndoi.
De a asculta.
Și, uneori, de a avea puterea să spunem:
„Am greșit.”
În acest punct începe adevărata independență a omului.

Ce ziceți?

Sale!