Curchi e un loc pitoresc, care se separă prin pitorescul ei de cotidianul împrejurimilor Nu este doar o biserică frumoasă. Este un adevărat ansamblu monumental, aproape un castel monahal, ridicat pe valea Vatici, la poalele unei păduri care merge în prelungirea codrilor Orheiului.
Turnuri, cupole, clădiri mănăstirești, ziduri, alei, grădini, apă și vegetație compun un spațiu mult mai amplu decât te-ai aștepta. Privit din anumite unghiuri, ansamblul are ceva din monumentalitatea unei reședințe princiare.
Și totul este extraordinar de îngrijit.
Aceasta a fost una dintre primele mele impresii și a rămas până la plecare: ordine, curățenie, frumusețe și o grijă aproape minuțioasă pentru loc.
Dar Curchiul de astăzi ascunde o istorie mult mai zbuciumată.
De la un mic schit la una dintre marile mănăstiri ale Basarabiei
Mănăstirea se află în apropierea satului Curchi, în raionul Orhei, într-o regiune de codru care contribuie enorm la frumusețea locului.
Tradiția a legat uneori începuturile așezământului de epoca lui Ștefan cel Mare, dar documentele nu susțin această origine atât de timpurie. Istoria bine documentată a Curchiului începe în 1773.
Numele mănăstirii provine de la familia Curchi. Răzeșul Iordache Curchi deținea aici pământuri, vii, grădini, prisacă și iaz. În secolul al XVIII-lea, el s-a călugărit, primind numele de Ioan, iar fratele său Mihail a devenit monahul Manasie.
În jurul lor s-a format mica obște care avea să dea naștere viitoarei mănăstiri.
Prima biserică a fost una modestă, din lemn, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.
Din acel început aproape pustnicesc avea să se dezvolte unul dintre cele mai impresionante ansambluri monahale ale Basarabiei.
Mănăstirea crește
La începutul secolului al XIX-lea începe transformarea profundă a așezământului.
În 1810 a fost sfințită o biserică de piatră cu hramul Nașterii Maicii Domnului. Un rol important în dezvoltarea mănăstirii l-a avut binefăcătorul Toader, sau Teodor, Sabău, care a dăruit proprietăți așezământului și care, spre sfârșitul vieții, a devenit el însuși monah, sub numele de Filaret.
În secolul al XIX-lea au apărut noi clădiri, chilii și biserici.
Biserica de iarnă a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie a fost construită în anii 1840. Mai târziu au apărut Biserica Tuturor Sfinților din cimitirul mănăstirii și Biserica Sfântului Nicolae.
Treptat, micul schit s-a transformat într-un complex monahal de mari dimensiuni.
Catedrala care transformă mănăstirea într-un reper monumental
Clădirea care domină astăzi Curchiul este Catedrala Nașterii Maicii Domnului, actualul edificiu fiind ridicat între 1862 și 1872.
Cupola centrală ajunge la aproximativ 57 de metri.
Dimensiunea ei explică impresia pe care o ai atât din exterior, cât și atunci când pășești în interior.
Nu mai ai sentimentul unei mici biserici mănăstirești.
Ai în față o construcție monumentală.
De fapt, tocmai alăturarea tuturor acestor clădiri dă Curchiului aspectul său particular. Mănăstirea nu trebuie privită numai prin prisma catedralei. Întregul ansamblu contează.
Este aproape un mic oraș monahal, organizat în jurul bisericilor sale.
Sau, după impresia pe care mi-a lăsat-o mie, un castel al credinței ridicat în mijlocul Basarabiei.
A urmat distrugerea
Frumusețea pe care o vedem astăzi poate crea impresia unui loc conservat aproape intact.
Nimic mai fals.
Secolul al XX-lea a fost dramatic pentru Curchi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, catedrala a fost afectată de bombardamente și incendiu. Pictura veche a interiorului și catapeteasma aurită au fost distruse.
Acest lucru este esențial pentru înțelegerea interiorului actual.
Pictura specifică iconografiei ruse, pe care o privim astăzi, nu este vechea pictură a catedralei păstrată din secolul al XIX-lea.
Este rezultatul renașterii moderne a mănăstirii.
1958, anul în care călugării au fost alungați
Adevărata ruptură a venit însă în perioada sovietică.
În 1958, Mănăstirea Curchi a fost închisă.
Obștea monahală, care ajunsese să numere peste o sută de călugări, a fost îndepărtată. Bunurile au fost confiscate sau risipite, iar biblioteca mănăstirii, care cuprindea aproximativ 4.000 de volume, a fost arsă.
A urmat transformarea radicală a locului.
În fostul ansamblu monahal a funcționat o instituție psihiatrică, ulterior spital de psihiatrie și narcologie. Ce ani devastatori!
Da, destinația bisericilor spune aproape singură povestea acelor ani.
Bisericile Nașterii Maicii Domnului și Sfântului Nicolae au fost folosite drept depozite.
Biserica Sfântului Dimitrie a devenit club.
Biserica Tuturor Sfinților din cimitir a fost transformată în morgă.
Cimitirul a fost degradat, iar unele pietre și cruci funerare au fost folosite inclusiv la lucrări în incinta fostei mănăstiri.
Este greu să asociezi această imagine cu ceea ce găsești astăzi la Curchi.
Din ruine spre înălțare
După căderea regimului sovietic începe drumul invers.
În 1992 s-a decis redeschiderea mănăstirii. Revenirea efectivă a vieții monahale și recuperarea întregului complex au durat însă ani.
Ultimele structuri medicale au părăsit ansamblul abia în 2002.
A început apoi unul dintre cele mai spectaculoase procese de restaurare a unui ansamblu monahal basarabean.
În 2006, campania de restaurare purta un nume extraordinar de sugestiv:
„Mănăstirea Curchi: Din ruine spre înălțare.”
Privind Curchiul de astăzi, expresia nu pare deloc exagerată.
Un loc incredibil de îngrijit
Citind această istorie am privit altfel ceea ce vedeam.
Totul este îngrijit.
Aleile, iarba, arborii, florile, apa, clădirile, fațadele, bisericile.
Deși e mănăstirea, am asistat la oficierea unei cununii și a unui botez, în biserica mare.
Poate și de aceea, nu am avut senzația unui monument istoric prăfuit, conservat doar pentru vizitatori.
Curchi este viu.
Și este frumos nu numai prin arhitectură, ci prin felul în care această arhitectură este pusă în valoare.
Dar adevărata mea surpriză avea să vină în interior.
O pictură cum nu întâlnești în mod obișnuit în bisericile românești
Primul lucru care mi-a atras atenția a fost pictura.
Este total diferită de pictura bizantină tradițională cu care suntem familiarizați în multe dintre bisericile ortodoxe din România.
Nu întâlnim aici, în aceeași măsură, austeritatea chipurilor, frontalitatea personajelor și acea deliberată desprindere de realism pe care o presupune icoana bizantină.
La Curchi, pereții aproape că se transformă în uriașe tablouri religioase.
Personajele au volum. Chipurile sunt modelate prin lumină și umbră. Veșmintele au falduri naturale. Există perspectivă, peisaj, mișcare, gesturi și emoție.
Uneori ai impresia că privești o mare galerie de pictură religioasă transpusă pe pereții unei biserici.
Influența picturii academice religioase ruse este puternică și schimbă complet atmosfera interiorului.
Biblia povestită prin imagini
M-au atras în mod special marile scene biblice.
Nu sunt compoziții mici, încadrate discret între elementele arhitecturale. Unele ocupă suprafețe enorme ale pereților.
Hristos predicând mulțimilor, Nașterea Domnului, Patimile, Înălțarea și alte momente ale istoriei mântuirii sunt prezentate aproape cinematografic.
Există personaje principale și secundare, grupuri de oameni, fundaluri, gesturi și o adevărată construcție a scenei.
Privitorul nu mai contemplă doar un simbol.
Este invitat să intre în istorie.
Tocmai aici apare una dintre diferențele fundamentale față de tradiția bizantină. Icoana bizantină nu urmărește să creeze iluzia realității materiale. La Curchi, în schimb, pictorul caută adesea adâncimea, anatomia, expresia și dramatismul.
Este o altă sensibilitate artistică, așezată însă în interiorul aceluiași univers ortodox.
Hristos domină întreaga biserică
Ridicând privirea spre cupolă, perspectiva se schimbă din nou.
Deasupra întregului spațiu apare imaginea monumentală a lui Hristos.
Dimensiunea cupolei face ca reprezentarea să domine efectiv interiorul. Ferestrele introduc lumina naturală, iar registrele pictate conduc privirea spre centrul cupolei.
Pictura nu pare aplicată arhitecturii.
Pictura și arhitectura devin una.
Arcele conduc spre cupolă, cupola spre Hristos, iar iconostasul și uriașele candelabre aurite completează această verticalitate.
Aur, lumină și culoare
Apoi este aurul.
Foarte mult aur.
Dar într-un spațiu atât de mare nu produce senzația unei simple ostentații decorative. Aurul iconostasului, fondurile aurii ale picturilor, candelabrele și obiectele liturgice reacționează permanent la lumina care pătrunde prin ferestre.
Jos, pardoseala în carouri albe și cenușii este aproape severă.
Apoi ridici privirea și apar lemnul, pictura, roșurile, verdele, albastrul, suprafețele aurii și, în cele din urmă, cupola.
Este aproape o trecere vizuală de la pământ spre cer.
Ștefan cel Mare și Sfântul Vladimir, față în față
Și totuși, dintre zecile de imagini, două mi-au rămas în minte în mod deosebit, deși ele sunt poziționate astfel mai în toate bisericile basarabene.
Da, Ștefan cel Mare și Sfântul Vladimir încearcă să facă unirea unei după ce comunismul a vânturat neamurile cum a vrut. Fără sovietici nu ar fi stat acolo cei doi.
Sunt reprezentați pe cele două laturi ale bisericii, față în față.
Mi-a plăcut enorm această așezare.
Sfântul Vladimir apare în veșminte de conducător, cu coroana și crucea. Este Vladimir legat de marele moment al creștinării Rusiei kievene, în anul 988.
De cealaltă parte se află Ștefan cel Mare și Sfânt, domnul Moldovei, personaj inseparabil de istoria politică, culturală și religioasă a acestui pământ.
Între Vladimir și Ștefan sunt aproape cinci secole.
Dar pictura îi aduce față în față.
O imagine care capătă altă semnificație în Basarabia
Nu cred că poți privi această alăturare, aflându-te în Basarabia, numai din perspectivă estetică.
Imaginea dobândește inevitabil și o dimensiune istorică.
De o parte, Vladimir și moștenirea creștinismului răsăritean al lumii slave.
De cealaltă, Ștefan și memoria Moldovei medievale.
Iar între ei se află un pământ care, prin întreaga sa istorie, a cunoscut întâlnirea acestor lumi.
Pentru mine, aceasta a fost cea mai puternică imagine a biserici.
Nu pentru că ar fi cea mai spectaculoasă pictură de la Curchi. Cupola sau marile scene biblice sunt mult mai impresionante prin dimensiuni.
Ci pentru ceea ce sugerează.
Ștefan și Vladimir se privesc peste spațiul unei biserici din Basarabia.
Istoria aproape că devine vizibilă.
Un iconostas care pare făcut din lumină
În fața altarului se ridică iconostasul monumental, aurit, impresionant prin dimensiuni și prin bogăția decorației.
Este organizat în mai multe registre de icoane, încadrate de coloane, arcade, ornamente vegetale și elemente sculptate.
Privit de la intrarea în biserică, efectul este spectaculos.
Podeaua creează axa către altar. Deasupra ei apare iconostasul. Peste iconostas coboară vizual marele candelabru, iar mult mai sus se deschide cupola.
Totul pare construit pentru a obliga privirea mai întâi să înainteze și apoi să urce.
Nu este pictură bizantină în sensul în care o recunoaștem imediat
Ar fi nedrept să judecăm pictura de la Curchi după întrebarea dacă este sau nu suficient de „bizantină”.
Ea aparține unei alte sensibilități artistice.
În spațiul ortodox rus, mai ales în epoca modernă, pictura bisericească a intrat puternic în contact cu academismul european. Realismul, perspectiva, anatomia, modelarea volumelor și compozițiile ample au pătruns în reprezentarea religioasă.
Urmele acestei tradiții sunt evidente la Curchi.
De aceea, unele scene amintesc mai curând de mari tablouri religioase decât de fresca bizantină medievală.
Aceasta conferă interiorului personalitatea sa.
O pictură care scrie altfel mesajul
Pictura bizantină tradițională te invită înainte de toate la contemplare.
Pictura de la Curchi vrea și să povestească.
Îți arată mulțimea care îl ascultă pe Hristos. Îți arată oamenii care participă la eveniment. Îți arată durerea, uimirea, rugăciunea, gesturile și mișcarea.
Marile suprafețe ale pereților devin pagini.
Este aproape o Biblie monumentală în imagini.
Iar între scenele Scripturii apar sfinții, cuvioșii, ierarhii și conducătorii creștini, introducând istoria mai apropiată de noi în marea istorie a Bisericii.
Curchi, un castel al credinței renăscut
Am vizitat multe biserici și mănăstiri. Tocmai de aceea, Curchiul m-a surprins.
Și cred că ar fi nedrept să-l reducem la frumusețea unei singure biserici.
Curchi este un ansamblu.
Este arhitectură, peisaj, istorie, pictură, grădină, viață monahală și memorie.
Are ceva din monumentalitatea unui castel și ceva din liniștea unei mănăstiri retrase în pădure.
Mai ales însă, Curchiul de astăzi este impresionant când îl compari cu ceea ce fusese cu numai câteva decenii în urmă.
Un loc închis, mutilat și aproape pierdut a fost readus la viață.
De aceea, frumusețea lui nu este numai estetică.
Este și frumusețea unei renașteri.
Iar dacă ar trebui să aleg o singură imagine cu care să plec de aici, aș alege-o tot pe cea care m-a urmărit după ieșirea din biserică:
Ștefan cel Mare și Sfântul Vladimir, față în față.
Doi sfinți conducători. Două epoci. Două lumi istorice.
Și între ei, sub bolțile splendid pictate ale acestui adevărat castel monahal al Basarabiei, întreaga istorie complicată a unui pământ aflat între lumi.
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
