La 220 de ani de la nașterea lui Alexandru Donici. În casa fabulistului de la Orhei

Casa lui Alexandru Donici, din satul care astăzi îi poartă numele, în raionul Orhei, e un simbol cultural și mațional.
Am ajuns aici în 2026, într-un an cu o semnificație aparte: se împlinesc 220 de ani de la nașterea lui Alexandru Donici, unul dintre marii fabuliști ai literaturii române.
Mi-a plăcut extraordinar acest loc. Poate și pentru că nu are monumentalitatea rece a marilor muzee. Totul este la scară omenească: o casă boierească moldovenească, câteva încăperi, copaci, biserica, mormintele familiei, liniștea satului. Și, din toate acestea, începe să se recompună o lume dispărută.
Un copil al Basarabiei de acum două secole
Alexandru, cunoscut îndeosebi sub numele de Alecu Donici, s-a născut la 19 ianuarie 1806, în satul Bezin din ținutul Orheiului, localitate care astăzi poartă numele Donici.
Era fiul lui Dimitrie Donici și al Elenei, născută Lambrino, membri ai unei vechi familii boierești moldovenești.
Pentru a înțelege însă lumea în care s-a format viitorul fabulist trebuie să privim spre istoria dramatică a Basarabiei începutului de secol XIX. Donici avea numai șase ani când, în urma Păcii de la București din 1812, teritoriul dintre Prut și Nistru a fost anexat de Imperiul Rus.
Copilăria lui se desfășoară, așadar, chiar în momentul unei mari rupturi istorice.
Familia rămânea legată de tradiția boierească și de cultura Moldovei, în timp ce noua administrație imperială introducea instituțiile și structurile rusești. Această poziționare între două lumi avea să marcheze întreaga generație a lui Donici.
Dimitrie Donici, tatăl fabulistului
Un personaj care merită scos din umbra fiului său este Dimitrie Donici.
Era boier moldovean și purta rangul de clucer. Familia Donici avea rădăcini importante în istoria Moldovei, iar fratele său, Andronache Donici, avea să devină unul dintre juriștii importanți ai epocii.
Dimitrie era căsătorit cu Elena Lambrino. Alexandru a crescut astfel într-o familie în care statutul social se întâlnea cu educația și cu tradiția culturală moldovenească.
Tatăl său a murit în 1825, la numai 46 de ani. Alexandru avea 19 ani.
Dar la Donici tatăl nu a rămas numai într-o genealogie. Urmele sale sunt încă vizibile în spațiul pe care îl vizităm astăzi.
Biserica familiei Donici
În apropierea casei se află biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
În jurul anului 1820, Dimitrie și Elena Donici au ridicat aici o biserică din lemn. Actualul edificiu din piatră aparține unei etape ulterioare a istoriei așezării.
Este unul dintre lucrurile care m-au impresionat în timpul vizitei. Casa nu trebuie privită izolat. Împreună cu biserica, clopotnița, cavoul familiei, curtea și izvorul, ea recompune universul unei familii boierești basarabene de la începutul secolului al XIX-lea.
Biserica a trecut și ea prin încercările istoriei. În perioada sovietică a fost închisă și folosită inclusiv ca depozit de cereale. O parte a picturii a avut de suferit. După căderea regimului sovietic, lăcașul a revenit la viața religioasă.
Privind astăzi biserica este greu să nu te gândești la succesiunea aceasta de lumi: boierii moldoveni care au ridicat primul lăcaș, Imperiul Rus, România interbelică, Uniunea Sovietică și Republica Moldova de astăzi.
O biserică mică ajunge astfel să poarte în zidurile sale două secole de istorie.
Cavoul familiei
În apropierea bisericii se găsește și cavoul familiei Donici.
Aici sunt legați de pământul moșiei părinții și membri ai familiei fabulistului. Clopotnița ridicată spre sfârșitul secolului al XIX-lea se află deasupra cavoului.
Este poate partea cea mai tăcută a întregului ansamblu.
Casa vorbește despre viață. Muzeul vorbește despre operă. Biserica vorbește despre credință. Cavoul amintește că în spatele numelor din manualele de literatură au existat oameni, familii, generații.
De la Orhei la Sankt Petersburg
Destinul lui Alexandru Donici avea să-l ducă foarte departe de liniștea conacului părintesc.
În adolescență a ajuns la Sankt Petersburg, unde a urmat o școală militară. A intrat apoi în armata imperială rusă și a primit gradul de sublocotenent.
Imaginea poate părea astăzi surprinzătoare: omul pe care îl cunoaștem drept fabulist a început prin a fi ofițer al Imperiului Rus.
Cariera militară a fost însă scurtă.
În 1826, la aproximativ un an după moartea tatălui său, Donici a părăsit armata și s-a întors în Basarabia. A lucrat o perioadă în administrație și în domeniul juridic la Chișinău.
Dar adevărata sa chemare se afla în altă parte.
Alegerea Iașului și întoarcerea spre cultura română
În anii 1830, Donici se îndreaptă către Iași.
Această alegere este esențială pentru destinul său.
Iașul era atunci unul dintre marile centre ale renașterii culturale românești. Aici se întâlneau scriitori, oameni politici, profesori și intelectuali care pregăteau modernizarea societății românești.
Donici intră în acest univers și se apropie de personalități precum Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri.
Basarabeanul educat în Imperiul Rus devenea unul dintre autorii importanți ai literaturii române.
De ce fabula?
Astăzi, când spunem Alecu Donici, spunem înainte de toate fabulă.
Genul poate părea simplu: animale care vorbesc, întâmplări scurte și o morală la final.
În realitate, fabula a fost timp de secole una dintre cele mai inteligente forme de critică socială.
Leul, lupul, vulpea, măgarul sau racul nu sunt niciodată numai animale. În spatele lor se ascund conducători, funcționari, oameni lacomi, lingușitori, oportuniști, aroganți sau pur și simplu proști.
Donici putea spune prin intermediul lor ceea ce era mult mai dificil de spus direct.
De aceea multe dintre fabulele sale și-au păstrat prospețimea. Se schimbă imperiile, guvernele și instituțiile, dar vanitatea, lăcomia, lingușirea și prostia au o remarcabilă capacitate de supraviețuire.
Donici și Krîlov
Influența mare asupra fabulistului român a exercitat-o Ivan Andreevici Krîlov, celebrul fabulist rus.
Donici îl cunoștea într-o epocă în care cultura rusă îi era familiară prin educația sa. A tradus și adaptat numeroase fabule, dar nu trebuie redus la statutul de simplu traducător.
Prin limbă, ritm, expresivitate și adaptarea situațiilor la sensibilitatea societății moldovenești, fabulele dobândesc propria lor viață.
În 1840 apare prima sa culegere de Fabule, urmată în 1842 de o nouă ediție.
Donici s-a ocupat și de traduceri din literatura rusă, între care se numără texte ale lui Aleksandr Pușkin.
O literatură care privește oamenii
Forța fabulelor lui Donici vine din observația caracterului omenesc.
El surprinde un mecanism pe care îl recunoaștem imediat și astăzi: omul slab în fața celui puternic și brutal cu cel aflat sub el; incompetentul convins de propria valoare; lingușitorul care prosperă; cel care vorbește mult și face puțin; cei care pretind că lucrează împreună, dar trag fiecare în altă direcție.
De aici vine actualitatea lui Donici.
Nu pentru că societatea noastră ar semăna în toate cu cea de la 1840, ci pentru că natura umană se schimbă mult mai încet decât instituțiile.
Casa natală
Și apoi mă întorc cu gândul la casa pe care am vizitat-o.
Actuala Casă-Muzeu Alexandru Donici păstrează memoria familiei și atmosfera unei locuințe boierești din secolul al XIX-lea.
Muzeul a fost deschis în 1977. Înainte, în perioada sovietică, clădirea fusese folosită inclusiv ca școală.
Interiorul este restrâns: patru încăperi. Tocmai această dimensiune îi dă însă farmec.
„Casa mare” și cabinetul încearcă să reconstituie atmosfera epocii, cu mobilier, covoare moldovenești și obiecte caracteristice secolului al XIX-lea. Alte încăperi prezintă viața și opera scriitorului.
Trebuie făcută însă o precizare importantă. Nu toate obiectele expuse i-au aparținut lui Donici. Ele sunt, în bună măsură, obiecte de epocă menite să recompună lumea în care acesta a trăit.
Potrivit muzeului, între piesele păstrate se află și un obiect personal al scriitorului: o armă din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Un sat care a primit numele scriitorului
Vechiul Bezin poartă astăzi numele Donici.
Este una dintre acele situații fericite în care geografia devine memorie.
Numele scriitorului nu stă numai pe coperta unei cărți sau într-un manual. A devenit numele locului în care s-a născut.
Iar vizitatorul care ajunge aici poate face ceva ce lectura singură nu îi permite: poate așeza omul în peisajul din care a pornit.
Între Basarabia și Moldova
Biografia lui Donici spune și o poveste mai mare decât aceea a unui scriitor.
S-a născut într-o familie boierească moldovenească. La șase ani, locul natal a intrat în Imperiul Rus. A fost educat la Sankt Petersburg. A devenit ofițer rus. S-a întors în Basarabia. Apoi a ales Iașul și literatura română.
Într-un singur destin se întâlnesc astfel Moldova istorică, Basarabia anexată de Rusia și cultura română modernă care se construia în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Poate tocmai de aceea Donici este atât de interesant astăzi.
El nu aparține unei istorii simple.
Aparține unei regiuni de frontieră, unei lumi în care identitățile, imperiile și granițele se suprapun și se schimbă.
1865. Sfârșitul unei vieți
Alexandru Donici a murit în 1865, la vârsta de 59 de ani.
Lumea în care se născuse se schimbase enorm.
Moldova și Țara Românească se uniseră în 1859 sub Alexandru Ioan Cuza. Statul român modern începea să se construiască. Dincolo de Prut, Basarabia natală rămânea parte a Imperiului Rus.
Donici trăise, într-o singură existență, transformări politice și culturale extraordinare.
220 de ani mai târziu
În 2026, la 220 de ani de la nașterea lui Alexandru Donici, am ajuns în locul de unde a început această poveste.
Și cred că acesta este unul dintre marile câștiguri ale călătoriei.
Citim despre oameni. Le reținem datele. Uneori le citim cărțile. Dar abia când ajungem în locurile lor începem să înțelegem că au fost oameni adevărați.
Alexandru Donici nu mai este numai numele de sub titlul unei fabule.
Aici există casa copilăriei sale. Există biserica familiei. Există cavoul. Există pământul pe care au trăit părinții săi. Există satul. Există liniștea dealurilor Orheiului.
Iar dintre toate acestea, casa mi-a rămas poate cel mai puternic în minte.
Nu este un palat.
Nu încearcă să impresioneze prin dimensiuni.
Este o casă în care, acum mai bine de două sute de ani, s-a născut un copil al unei familii boierești moldovenești. Copilul a plecat la Sankt Petersburg, a devenit militar, a abandonat uniforma, a trecut prin Chișinău și Iași și a ajuns unul dintre numele clasice ale literaturii române.
Două sute douăzeci de ani mai târziu, casa este încă acolo.
Poate acesta este lucrul extraordinar pe care îl simți la Donici: literatura capătă din nou adresă.
Iar când ieși din casă, vezi biserica familiei și te uiți spre vechiul domeniu, cele două secole care ne despart de Alexandru Donici par, pentru câteva clipe, mult mai scurte.
Aș mai adăuga articolului fotografiile tale de la fața locului, mai ales casa, interiorul, biserica și cavoul. Așa devine un reportaj cultural personal, nu doar o biografie.

Sale!