Plahotniuc, rana unei țări mici. Cum poate un om să pună mâna pe un stat

Andrei era taximetristul nostru în Chișinău. Ne purta cu un Mercedes foarte bine pus la punct, deloc o mașină ieftină pentru spațiul prin care călătoream, și avea acea disponibilitate pe care o întâlnești uneori la taximetriști: odată pornită mașina, pornea și povestea.
Îmi vorbea despre Chișinăul de astăzi, despre banii care se mișcă prin oraș, despre ucrainenii veniți după începutul războiului și despre felul în care, în percepția lui, această mutare de populație a ridicat prețurile apartamentelor, dar a și dinamizat economia. Despre afaceri. Despre un oraș în care noul înaintează repede, fără ca vechiul să fi dispărut.
L-am întrebat, cum îi mai întrebasem și pe alții, despre unirea cu România.
N-a vrut să se pronunțe.
Nici politica actuală nu părea să-l entuziasmeze. Nu-l simțeam nici occidentalist convins, nici admirator al Maiei Sandu. Avea mai curând pragmatismul omului care privește de la nivelul străzii: Moldova, spunea el, a învățat să atragă bani din mai multe direcții și să transforme această abilitate într-un anumit grad de prosperitate.
Apoi am ajuns în centru.
În fața noastră a apărut o construcție uriașă, aproape ruinată. Andrei ne-a spus că ar fi legată de Vladimir Plahotniuc și că în jurul proprietății încă există diferende. Nu pot confirma că imobilul pe care ni l-a arătat îi aparține într-adevăr lui Plahotniuc. Dar, în acea clipă, nici nu mai conta foarte mult actul de proprietate.
Clădirea devenise o metaforă.
Pentru că marea rană lăsată de Vladimir Plahotniuc Republicii Moldova nu este o clădire. Este demonstrația că, într-un stat mic și cu instituții vulnerabile, un singur om poate ajunge suficient de puternic încât statul însuși să înceapă să graviteze în jurul lui.
Nu este doar o impresie jurnalistică. În 2022, Departamentul Trezoreriei Statelor Unite a descris explicit ceea ce s-a întâmplat în perioada puterii sale drept state capture, capturarea statului. Autoritățile americane afirmau că Plahotniuc și-a exercitat influența asupra unor sectoare-cheie ale administrației, inclusiv asupra justiției, organelor de forță și proceselor electorale, și că deținea influență asupra unor importante instituții media.
Aici este, de fapt, povestea lui Plahotniuc.
Nu aceea a unui politician care câștigă alegeri și guvernează. Nici măcar aceea a unui om de afaceri care intră în politică. Ci povestea mult mai periculoasă a unui sistem în care granița dintre partid, afaceri, justiție, presă și administrație începe să se topească.
Într-o democrație sănătoasă, instituțiile îl controlează pe omul puternic.
Într-un stat capturat, omul puternic încearcă să controleze instituțiile.
Și tocmai aici comparația cu Pablo Escobar, tentantă la prima vedere, trebuie puțin nuanțată. Plahotniuc nu a fost un Escobar în sens propriu. Escobar și-a construit puterea prin imperiul cocainei, asasinate și confruntare armată cu statul columbian. Plahotniuc reprezintă un alt tip de fenomen: oligarhul care nu luptă neapărat împotriva statului, ci pătrunde în mecanismele lui și dobândește influență asupra lor.
Poate că imaginea mai exactă nu este aceea a unui Escobar basarabean, ci aceea a unui păpușar al unui stat vulnerabil.
Iar dimensiunea vulnerabilității Moldovei se vede cel mai bine în celebrul dosar al „furtului miliardului”. Aproximativ un miliard de dolari a dispărut din sistemul bancar moldovenesc în 2014-2015, o sumă echivalentă atunci cu aproximativ 12% din PIB-ul țării. Un asemenea procent aplicat unei economii mici nu reprezintă numai o fraudă financiară. Este aproape o agresiune economică asupra unei societăți întregi.
La 22 aprilie 2026, Vladimir Plahotniuc a fost condamnat în primă instanță la 19 ani de închisoare, fiind găsit vinovat de crearea și conducerea unei organizații criminale, escrocherie și spălare de bani. Instanța a dispus și recuperarea unor sume de ordinul zecilor de milioane de dolari. Apărarea contestă acuzațiile și sentința, iar Plahotniuc susține că dosarele împotriva sa au caracter politic. Hotărârea nu este încă definitivă: atât apărarea, cât și acuzarea au formulat apel, procurorii solicitând 25 de ani de închisoare. Prima ședință de apel este programată pentru 24 august 2026.
Povestea întoarcerii sale are și ea ceva cinematografic.
Plecat din Republica Moldova în 2019, Plahotniuc a fost reținut în Grecia în iulie 2025, pe aeroportul din Atena, în timp ce urma să plece spre Dubai. Poliția greacă afirma că își schimbase în mod repetat locul de reședință și că trecuse prin numeroase țări. A fost extrădat la Chișinău la 25 septembrie 2025 și dus la Penitenciarul nr. 13.
Există însă o ironie aproape perfectă în această imagine.
Omul despre care autoritățile americane afirmau că avusese influență asupra justiției și organelor de forță este astăzi în custodia instituțiilor acelui stat.
Nu rezultă însă că și-ar fi negociat un regim penitenciar special. Într-un răspuns public din iulie 2026, Administrația Națională a Penitenciarelor a precizat că Plahotniuc este ținut singur în celulă din motive prevăzute de legislație și că nu beneficiază de privilegii: nu are telefon mobil sau acces la internet, fiind supus regimului juridic aplicabil persoanelor aflate în arest preventiv.
Și poate tocmai aceasta este proba cea mai importantă pentru Republica Moldova.
Nu condamnarea unui om.
Ci capacitatea statului de a demonstra că poate exista și fără el.
Pentru că oligarhii apar acolo unde instituțiile sunt mai slabe decât oamenii care încearcă să le controleze. Nu averea enormă a unui personaj reprezintă principalul pericol. Pericolul începe atunci când banii pot cumpăra influență politică, influența politică poate controla instituții, instituțiile pot proteja averea, iar cercul se închide.
Atunci nu mai ai doar corupție.
Ai un sistem.
Chișinăul de astăzi încearcă să iasă din acel sistem. Orașul pe care l-am văzut este într-o evidentă schimbare: bani noi, investiții, clădiri noi, mașini scumpe, restaurante, companii, ucraineni veniți cu afaceri și capital, dar și fantomele unei alte epoci care încă ies dintre blocuri.
Iar construcția aceea uriașă, aproape ruinată, pe care ne-a arătat-o Andrei, mi-a rămas în minte tocmai din acest motiv.
Indiferent cine figurează astăzi în actele ei de proprietate, pentru mine a rămas imaginea unei perioade.
O perioadă în care un om ajunsese atât de puternic încât numele său putea fi rostit în fața unei clădiri, a unei televiziuni, a unei afaceri sau a unei instituții și explicația părea suficientă:
„E al lui Plahotniuc.”
Pentru o țară, acesta este poate unul dintre cele mai periculoase lucruri care se pot întâmpla.
Pentru că un stat începe să fie cu adevărat liber nu atunci când scapă de un om puternic, ci atunci când construiește instituții suficient de puternice încât niciun alt Plahotniuc să nu mai poată apărea.

Sale!