La plăcinte înainte

Pe strada Pușkin din Chișinău, după ce merseserăm pe claviatura străzii Eugen Doga, unde parcă fiecare pas mai păstrează ceva din muzica celui care i-a dat numele, ne-am întors să ne căutăm mașina.
O lăsasem într-o parcare care, spre surprinderea noastră, nu era cu plată. Un mic privilegiu pe care îl descoperi cu uimire atunci când vii dintr-un oraș în care aproape orice petic de asfalt pare să fi învățat să ceară bani.
Și atunci ne-am oprit la La Plăcinte.
Numele aproape că te obligă la un joc de cuvinte:
La plăcinte, înainte!
Numai că proverbul nostru continuă neiertător: „la război, înapoi”.
Și mă întreb dacă, în vremurile noastre, n-ar fi bine să-l luăm chiar în serios.
La plăcinte, înainte.
La război, la drone, la rachete, la amenințări și granițe însângerate, cât mai înapoi.
Pentru că avem pretenția că trăim într-o lume civilizată. Trimitem sonde în spațiu, vorbim printr-un telefon cu cineva aflat la mii de kilometri, construim inteligențe artificiale, transplantăm organe și putem privi în interiorul celulei.
Și totuși, din când în când, oamenii, fără voia lor, dar cu a celor mari,  încă se hotărăsc să se omoare între ei pentru teritorii, orgolii, ideologii sau ambițiile unor conducători.
Ce contradicție!
Cred că înaintea fiecărei declarații de război ar trebui pusă o masă.
Nu una diplomatică, enormă și rece.
O masă mică.
Cu câteva scaune.
Și cu plăcinte calde.
Să stea oamenii unii în fața celorlalți, să rupă din aceeași pâine, să guste din aceeași mâncare și abia după aceea să hotărască dacă mai au chef să trimită tineri să moară.
Pentru că mâncarea are un fel sănătos de a ne readuce la condiția noastră adevărată, de a ne face să conținem același aliment, de a ne arăta ca nu merită să mori din prostia războiului creat de orgolii tâmpite, atâta vreme cât fiecare are porția lui.
În fața unei mese nu mai ești imperiu.
Nu mai ești superputere.
Nu mai ești doctrină.
Ești om.
La La Plăcinte am mâncat și Cușma lui Guguță, desertul acela moldovenesc cu clătite, vișine și cremă, ridicat asemenea unei mici căciuli dulci. Extraordinar de bun.
Și m-am gândit că aceasta este Moldova care merită păstrată: nu aceea a disputelor geopolitice, nu Moldova prinsă între marile puteri, nici Moldova pe care fiecare încearcă să o tragă spre propria hartă.
Ci Moldova mesei.
A plăcintei.
A vinului.
A desertului împărțit.
A oamenilor care stau împreună fără să întrebe mai întâi de ce parte a istoriei se află celălalt.
Chișinăul are această capacitate de a amesteca lucrurile. Treci de la Pușkin la Doga, de la ecourile unui imperiu la muzica unui compozitor basarabean, de la clădiri vechi la cafenele moderne, de la română la rusă și înapoi, iar undeva, la o masă, toate tensiunile acestea par pentru câteva minute inutile.
Rămâne farfuria.
Rămâne omul din fața ta.
Rămâne gustul.
Din păcate, omenirea a complicat prea mult lucrurile. Realizez asta mai ales când văd comportamentul unora față de ospătrari.
Am inventat tratate, alianțe, sancțiuni, strategii militare și arme care pot traversa continente. Dar nu-i mai bună și mai sănătoasă o rețetă de plăcinte?
Dar încă n-am inventat ceva mai bun decât să așezăm doi oameni la aceeași masă.
De aceea, dintre toate îndemnurile vremurilor noastre, unul mi se pare încă sănătos:
La plăcinte, înainte!
Iar la război, dacă se poate,
cu toții înapoi.

Sale!