O Liturghie în inima Chișinăului

În centrul Chișinăului, între bulevardele largi, parcul cu arbori bătrâni și Piața Marii Adunări Naționale, Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului” pare să fie mai mult decât o biserică în zi cu cruce roșie. E miezul locului.
Am ajuns la Catedrală în timpul Sfintei Liturghii.
Ierarhul, ridicat deasupra mulțimii, binecuvânta cu dicherul și tricherul, cele două sfeșnice arhierești care trimit cu gândul la cele două firi ale Mântuitorului și la Sfânta Treime. Lumina lor se ridica deasupra unei mări de oameni.
Și oameni erau peste tot.
Intrau prin ușa centrală, dar și prin cele laterale, din trei direcții, încercând să-și găsească un loc în biserica deja plină. Privind această mulțime venind din toate părțile, nu puteai să nu te gândești la cuvintele Evangheliei despre Împărăția lui Dumnezeu care se dobândește cu râvnă.
Era aproape o imagine a Moldovei însăși.
O țară peste care istoria a venit din mai multe direcții. Imperii, războaie, ocupații, ideologii, limbi și granițe schimbate. Fiecare epocă a încercat să lase ceva peste ceea ce găsise înainte.
Și totuși, Moldova nu și-a pierdut miezul.
Catedrala însăși este o mărturie. Ridicată între 1830 și 1836, după proiectul arhitectului Avraam Melnikov, în stil neoclasic târziu, a fost gândită ca punct central al noului Chișinău. În perioada sovietică a fost transformată în sală de expoziții, iar vechea clopotniță a fost demolată în anii ’60. După căderea regimului sovietic, Catedrala a revenit cultului, iar clopotnița a fost reconstruită în 1998.
Poate că tocmai aceasta este una dintre imaginile cele mai potrivite pentru Basarabia: poți să-i schimbi destinația unei clădiri, poți să-i dărâmi clopotnița, dar este mult mai greu să-i scoți unui popor din suflet memoria clopotului.
În interior, impresia era cu atât mai puternică.
Nu aș spune că atmosfera era cosmopolită. Termenul ar fi prea rece pentru ceea ce se petrecea acolo. Era mai degrabă întâlnirea în rugăciune a mai multor straturi de istorie.
Corul a fost superb.
Am auzit cântări în română, rusă și greacă. Limbi diferite, istorii diferite și poate, uneori, chiar lumi care s-au privit cu suspiciune. În Liturghie însă nu se mai luptau între ele. Se completau.
Greaca amintea de rădăcina veche a Ortodoxiei.
Româna amintea cine sunt oamenii acestui pământ.
Rusa amintea inevitabil de istoria ultimelor două secole.
Și toate se întâlneau, pentru câteva clipe, sub aceeași cupolă.

Mi s-a părut poate cea mai frumoasă imagine a Chișinăului pe care am întâlnit-o în aceste zile.
Pur și simplu o biserică plină.
Bătrâni, tineri, copii. Oameni care intrau, se închinau, aprindeau o lumânare, își făceau loc printre ceilalți și rămâneau la slujbă.
Astăzi identitatea este discutată permanent, negociată politic și măsurată în procente electorale, există și locuri în care identitatea nu mai trebuie explicată.
Este trăită.
De aceea Catedrala din centrul Chișinăului spune atât de multe despre Moldova.
Moldova a fost lovită din toate părțile, exact cum oamenii intrau în acea dimineață în biserică din mai multe direcții. A cunoscut Imperiul Rus, România, Uniunea Sovietică, independența și nesfârșita căutare a unui drum între Est și Vest.
A împrumutat.
A pierdut.
A recuperat.
A uitat uneori.
Și și-a amintit din nou.
Dar, dincolo de toate acestea, a rămas ceva foarte greu de definit și foarte ușor de simțit atunci când ajungi aici.
Un anumit fel de a fi.
O ospitalitate.
O liniște.
O credință care, chiar după decenii de ateism oficial, umple din nou o Catedrală.

Dar și un mod nu prea prietenos cu românii. De ce oare?
Când am ieșit din Catedrală, Chișinăul își continua dimineața obișnuită. Oamenii traversau parcul, mașinile treceau pe bulevard, cafenelele își așteptau clienții.
În spate se auzea încă slujba.
Iar deasupra mulțimii rămăsese în minte imaginea ierarhului binecuvântând cu dicherul și tricherul.
Două lumini și trei lumini.
Unitate și Treime.
Dincolo de toate complicațiile istoriei, Moldova de astăzi seamănă puțin cu acea Catedrală într-o dimineață de Liturghie:
oameni veniți din direcții diferite, limbi diferite, istorii diferite, dar încă adunați în jurul aceluiași altar.

Ștefan, prezent în catedrală. Dar și Vladimir. De Sfântul Vladimir vorbesc.

Ei bine, deși nu pare că-și mai are locul aici, poate că totuși merită păstrat pe pereții bisericii nației. Se spune că înainte de a opta pentru creștinismul de rit bizantin, câneazul din calendar a respins propunerea musulamanilor. Ei interziceau alcoolul. A respins-o și pe cea a evreilor. Ei nu aveau o casă a neamului lor și nu puteau să se constitue într-un bun exemplu. Au respins și invitația catolocilor. Liturghia lor nu l-a impresionat. Dar Liturghia orotodocșilor i-a plăcut și a simțit bine.

Îmi amintesc că în copilărie am primit un disc cu Liturghia slujită în rusă. Ceva rar pentru vremea aceea. Un dar arhieresc impresionant. Un cor minunat, iar corul Catedralei mi-a plăcut și mi-a trezit amintiri vechi.