Căpriana. O mănăstire care cântă vieții

Am ajuns la Căpriana la amiază, venind de la Chișinău, unde participasem la Sfânta Liturghie. Drumul te scoate treptat din agitația orașului și te poartă spre codrii Moldovei, într-un peisaj în care dealurile, pădurea și satele par să păstreze ceva din ritmul unei lumi vechi.
Când am intrat în curtea mănăstirii, slujba Sfântului Maslu tocmai se încheia. Era multă lume. Oamenii stăteau în jurul bisericii, iar preoții ne-au uns cu untdelemnul sfințit pe frunte, pe obraji, pe gât, pe mâini și în palme.
Și, deodată, toată curtea cânta:
„Mulți ani trăiască!”

Nu era ziua nimănui. Nu se sărbătorea vreo aniversare. Era pur și simplu sfârșitul Maslului.
Da, teologie aplicată.
Sfântul Maslu, în tradiția ortodoxă, nu este o „extremă ungere”, o slujbă rezervată omului aflat la capătul vieții. Este Taina vindecării, a întăririi și a reașezării omului, sufletește și trupește, în comuniunea cu Dumnezeu. Tocmai această dimensiune a vindecării omului întreg este subliniată și în teologia liturgică ortodoxă.
„Mulți ani trăiască!”, cântat de sute de oameni după Maslu, e cea mai frumoasă explicație populară a Tainei.
Maslul este o slujbă pentru viață.
Și locul în care se întâmpla toate acestea nu era unul oarecare.
Căpriana este una dintre cele mai vechi vetre monahale ale Moldovei dintre Prut și Nistru. Documentele pomenesc existența unei așezări monahale în această zonă încă din primele decenii ale secolului al XV-lea. Un act din 1420 vorbește despre proprietăți aflate aici, iar documentul din 1429 menționează „mănăstirea de la Vișnevăț”, aflată pe domeniul dăruit de Alexandru cel Bun soției sale, Marena.
Există chiar o explicație foarte frumoasă a numelui. Egumenul locului era Chiprian, iar mănăstirea a ajuns să fie cunoscută de oamenii din împrejurimi drept mănăstirea lui Chiprian, apoi Chipriana și, în cele din urmă, Căpriana.
Apoi intră în istoria ei voievozii Moldovei.
Ștefan cel Mare este legat de ridicarea, la sfârșitul secolului al XV-lea, a bisericii de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar Petru Rareș va reface biserica în secolul următor. Letopisețul lui Grigore Ureche păstrează memoria acestei intervenții. Alexandru Lăpușneanu și Vasile Lupu se vor număra, la rândul lor, printre domnitorii care au sprijinit mănăstirea.
Căpriana nu este, așadar, numai o mănăstire.
Este aproape o arhivă zidită a Moldovei.
Voievozi, mitropoliți, monahi, dominații străine, restaurări, perioade de înflorire și perioade de pustiire au trecut toate prin aceeași curte.
Complexul de astăzi păstrează trei biserici, fiecare aparținând unei alte epoci și unei alte sensibilități artistice: Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Nicolae și Sfântul Gheorghe. Documentele din secolul XX le menționează împreună în incinta mănăstirii.
Cea mai importantă istoric este biserica Adormirea Maicii Domnului, legată de epoca lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Aici se află și mormântul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, una dintre marile personalități bisericești ale Basarabiei începutului de secol XIX.
Biserica Sfântului Nicolae, construită în 1840, este mult mai mică. Iar aici apare ceva foarte interesant pentru istoria artei.
Impresia vizitatorului că pictura nu aparține integral limbajului bizantin tradițional este justificată. Iconostasul realizat în secolul al XIX-lea de monahul Iezechil a fost apreciat de cercetători tocmai pentru influențele venite din pictura academică și laică a epocii. Chipurile, compozițiile și felul în care este construită scena se îndepărtează uneori de severitatea canonului bizantin și se apropie de specificul picturii religiose academice din secolul al XIX-lea.
Este probabil unul dintre motivele pentru care interiorul surprinde atât de mult.
Nu întâlnești numai hieratismul icoanei bizantine. Întâlnești culoare, narațiune, expresivitate și o anumită căldură.
Iar biserica Sfântului Gheorghe, ridicată între 1903 și 1905, adaugă complexului încă un strat istoric. Pictura murală realizată mult mai târziu aici a fost executată deliberat într-o manieră realistă, în tempera, ceea ce accentuează și mai mult pluralitatea artistică a Căprianei.
Asta mi se pare fascinant.
Căpriana nu încearcă să arate ca o fotografie înghețată a secolului al XV-lea. Este un loc în care se văd, unul peste altul, veacurile.
O mănăstire care a trecut și prin pustiu
Istoria Căprianei are însă și pagini dramatice.
În 1698, Antioh Cantemir a închinat mănăstirea Zografului de la Muntele Athos. În secolele următoare au existat perioade de degradare și restaurare. În secolul al XIX-lea, ansamblul a cunoscut noi reconstrucții, inclusiv importante lucrări la biserica Adormirii Maicii Domnului.
Apoi a venit secolul XX.
În 1962, în perioada sovietică, mănăstirea a fost închisă. Viața monahală a fost întreruptă, iar Căpriana a trecut prin experiența prin care au trecut atâtea biserici și mănăstiri din spațiul sovietic.
A fost redeschisă în 1989, chiar în anii în care Basarabia începea să-și redescopere public limba, credința și identitatea. Și-a adus aminte că nu e o mănăstire oarecare, ci un simbol.
Căpriana are astăzi o forță care depășește frumusețea zidurilor.
Este un loc care a supraviețuit.
„Mulți ani trăiască!”
M-am gândit la toate acestea privind oamenii din curte.
Într-un loc trecut prin atâtea stăpâniri, războaie, schimbări de granițe, ideologii și încercări de ștergere a memoriei, sute de oameni cântau împreună:
„Mulți ani trăiască!”
Nu cântau doar pentru cei care tocmai fuseseră unși la Sfântul Maslu.
Fără să realizeze, cântau pentru Căpriana.
Pentru o mănăstire începută în vremea lui Alexandru cel Bun, legată de Ștefan cel Mare și Petru Rareș, trecută prin veacuri de istorie și închisă într-un regim care probabil credea că asemenea locuri vor dispărea încet.
N-au dispărut.
La amiază, în codrii Moldovei, curtea era din nou plină.
Preoții ungeau oamenii cu untdelemn.
Copiii, bătrânii și tinerii cântau împreună la o mănăstire care a trecut prin istorie și care, după șase secole, încă îi cântă vieții: „Mulți ani trăiască!”