Părintele Ion Chiorbeacă și biserica din Focșănei, o construcție pentru viitor. Rodul muncii și răbdării unui preot și al unei comunități mici

Astăzi, 22 august, la Focșănei, în comuna Vadu Pașii, a fost o zi care va rămâne, fără îndoială, în istoria locului.
Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, a săvârșit slujba de târnosire a noii biserici, încununând o lucrare începută cu mulți ani în urmă și dusă la capăt cu o răbdare pe care numai cei care au construit vreodată ceva important o pot înțelege pe deplin.
Am ajuns la Focșănei în această seară, după încheierea marilor momente liturgice ale zilei.
Oamenii continuau să vină. Intrau în biserică, se închinau și treceau prin Sfântul Altar, potrivit rânduielii acestei zile unice.
Iar în mijlocul acestei atmosfere l-am întâlnit pe părintele Ion Chiorbeacă.
Radia de fericire.
Nu era însă numai bucuria unei zile reușite. Era ceva mai profund: bucuria omului care, după ani întregi de muncă și așteptare, poate privi în jur și poate vedea că lucrul pentru care s-a zbătut atât de mult există, este întreg și va rămâne.
Părintele Chiorbeacă nu slujește unei comunități numeroase, într-un mare cartier urban sau într-o localitate cu mii de familii care să poată susține cu ușurință o asemenea construcție.
Comunitatea este mică.
Și tocmai de aceea ceea ce s-a realizat aici este cu atât mai remarcabil.
O biserică de asemenea dimensiuni, cu o arhitectură atent lucrată, cu pictură amplă, catapeteasmă sculptată, curte amenajată, clopotniță și toate celelalte elemente ale unui ansamblu bisericesc nu se ridică ușor nici într-o comunitate mare.
La Focșănei s-a construit însă cu ceea ce poate fi uneori mai valoros decât resursele abundente: cu răbdare și încrederea care-ți aduce în jur oameni minunați.
Aceasta mi se pare, de fapt, cheia întregii lucrări.
Este o biserică ridicată încet, etapă după etapă. S-a făcut cât s-a putut, s-a așteptat când a fost nevoie, s-au căutat soluții, apoi lucrarea a continuat.
Anii au trecut, iar biserica a crescut.
Părintele Ion Chiorbeacă este un om practic.
Un gospodar în sensul cel mai bun și mai vechi al cuvântului: vede ce trebuie făcut și nu așteaptă mereu ca altcineva să facă.
Dacă este nevoie de organizare, organizează. Dacă trebuie găsită o soluție, o caută. Dacă este nevoie să pună mâna pe unelte, lucrează cu propriile mâini.
Sunt lucruri care nu apar în fotografiile oficiale ale unei sfințiri.
Nu se văd zilele de șantier, praful, drumurile, calculele, grijile, întârzierile, discuțiile cu meșterii sau momentele în care trebuie să găsești bani pentru următoarea etapă.
Dar toate acestea există în pereții unei biserici.
Iar în cazul celei din Focșănei se simt, într-un fel, tocmai pentru că rezultatul este atât de bine închegat.
E o biserică mai mare decât prezentul comunității și cred că va da un imbold de dezvoltare zonei.
De aceea spuneam că pare un ansamblu care privește mai mult la viitor decât la prezent.

Biserica este suficient de amplă și de monumentală încât să poată primi comunitatea care va exista aici peste douăzeci, treizeci sau cincizeci de ani.
Într-o zonă aflată în apropierea Buzăului, într-un spațiu în care localitățile se transformă, apar case noi, familii noi și alte forme de dezvoltare, o asemenea biserică poate deveni ea însăși un punct de atracție și de coagulare.
O biserică poate preceda dezvoltarea unei comunități. Poate deveni reperul în jurul căruia un loc capătă identitate.
Din acest punct de vedere, ceea ce a făcut părintele Chiorbeacă mi se pare aproape vizionar.
Nu a ridicat doar o biserică pentru satul de astăzi, ci a creat un centru spiritual capabil să deservească și satul de mâine.
O arhitectură care impune respect fără să devină ostentativă
Privită din exterior, biserica are o prezență puternică.
Cele trei turle înalte alcătuiesc o siluetă echilibrată și dau construcției verticalitate, fără ca ansamblul să pară greoi.
Mi-a pl[cut mereu stilul arhitectonic al acestei biserici. Arhitectura este în principal neobizantină, cu influențe neoromânești și brâncovenești, reinterpretate într-o construcție contemporană.
Alternanța dintre cărămida aparentă și suprafețele albe conferă fațadelor ritm și lumină. Arcadele, coloanele și pridvorul trimit către vocabularul arhitecturii bisericești tradiționale românești.
Pridvorul nu este doar un element decorativ. El face trecerea dintre curte și spațiul liturgic, dintre lumea din afară și interior.
Proporțiile sunt generoase, iar biserica respiră.
În jurul ei există suficient spațiu pentru ca întreaga construcție să poată fi privită, nu doar traversată în grabă.
Curtea largă și atent amenajată, pavajul, vegetația, băncile și celelalte elemente dau impresia unui ansamblu gândit ca întreg, nu a unei clădiri așezate pur și simplu pe un teren.
La intrare, clopotnița-poartă marchează clar trecerea către incinta bisericii.
Un alt element care atrage privirea este foișorul cu arcade și cruce, integrat firesc în amenajarea curții.
Totul vorbește despre aceeași grijă pentru detaliu.
Interiorul: culoare, lemn sculptat și lumină
În timp ce exteriorul impresionează prin proporții, interiorul schimbă registrul.
Aici dominația este a picturii.
Pereții și bolțile sunt acoperite aproape integral de scene biblice, chipuri de sfinți și ample registre iconografice. Privirea nu întâlnește suprafețe goale, ci este purtată continuu de la o scenă la alta.
Este acea concepție bizantină potrivit căreia interiorul bisericii trebuie să ofere imaginea unei lumi transfigurate.
Bolțile amplifică această senzație.
Figurile și scenele pictate urcă spre turle, iar verticalitatea pe care o observi din exterior continuă și înăuntru, doar că aici nu mai este exprimată prin zidărie, ci prin imagine și lumină.
În partea dinspre altar, catapeteasma din lemn sculptat devine unul dintre punctele dominante ale interiorului.
Masivă, bogată în detalii, dar armonizată cu întregul spațiu, ea dă căldură unei biserici de dimensiuni generoase și creează contrastul necesar cu suprafețele pictate.
Policandrul, icoanele, mobilierul și decorația completează un interior care are solemnitate, dar nu este rece.
Am privit din nou spre părintele Ion Chiorbeacă.
Era fericit.
Și cred că bucuria dânsului spune, într-un fel, întreaga istorie.
O comunitate mică a reușit să ridice o biserică mare.
Un preot a avut răbdare să nu abandoneze atunci când lucrurile au mers mai greu.
Anii au trecut, iar ceea ce la început a fost un desen, o fundație și o speranță a devenit astăzi un lăcaș de cult complet, pictat și sfințit.

Sale!