Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș. Mitropolitul care a ieșit în fața focului când Timișoara ardea

Orașul ardea.
Vântul împingea flăcările de la o casă la alta.
Oamenii fugeau.
Focul se apropia de biserică.
În mijlocul panicii, un mitropolit bătrân nu pleacă.
Iese din biserică având Sfintele Taine în mâini.
Se roagă.
Iar tradiția păstrează că atunci începe o ploaie puternică.
Incendiul se stinge.
Mitropolitul se numea Iosif.
Și pe 15 septembrie Biserica îl pomenește sub numele de Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului.

Sfântul nu e legat de Banat și prin origini.

Sfântul Iosif s-a născut în jurul anului 1568, în Raguza, actualul Dubrovnik, pe coasta Dalmației.
La botez a primit numele Iacob.
Provenea dintr-o familie creștină de origine vlahă.
Și-a pierdut tatăl de copil, iar mama sa s-a ocupat de educația lui.
Nimic nu arăta atunci că acest copil de pe malul Adriaticii avea să devină, peste zeci de ani, unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Banatului.
La 15 ani alege mănăstirea
Foarte tânăr, Iacob intră în viața monahală.
Ajunge apoi la Muntele Athos și primește numele de Iosif.
Anii care urmează sunt ani de formare, rugăciune și nevoință.
Viețuiește în mai multe mănăstiri athonite.
Ajunge duhovnic.
Apoi egumen.
Conduce Mănăstirea Sfântului Ștefan din Adrianopol și, mai târziu, Mănăstirea Cutlumuș din Athos.
Avea deja în spate o viață întreagă dedicată slujirii lui Hristos.
Și tocmai când ar fi putut considera că lucrarea lui s-a încheiat, începe capitolul pentru care îl cunoaștem cel mai bine.
La aproape 80 de ani este chemat în Banat
Mitropolitul Timișoarei murise.
Credincioșii aveau nevoie de un nou păstor.
Iar alegerea cade asupra bătrânului Iosif.
Sursele bisericești spun că avea în jur de 80 de ani când, în 1650, a fost așezat în scaunul de Mitropolit al Timișoarei.
Este greu să nu observi contrastul.
Noi ne gândim la optzeci de ani ca la vremea retragerii.
Iosif primește atunci una dintre cele mai grele responsabilități ale vieții lui.
Nu spune:
„Este prea târziu.”
Pleacă spre Banat.
Timișoara de atunci nu era orașul de astăzi
Timișoara se afla sub stăpânire otomană.
Era un oraș foarte diferit de cel pe care îl cunoaștem astăzi.
Casele și construcțiile din lemn făceau incendiile extrem de periculoase.
Iar în 1652, potrivit cronicii și tradiției păstrate despre Sfântul Iosif, un asemenea incendiu a izbucnit și s-a răspândit violent prin oraș.
Vântul ducea scânteile mai departe.
Oamenii își părăseau locuințele.
Focul se apropia de zona în care se afla biserica mitropolitului.
Iosif nu fuge
Tradiția spune că Sfântul Iosif a ieșit din biserică având Sfintele Taine în mâini.
S-a rugat cu lacrimi.
Și atunci a început o ploaie puternică.
Focul s-a stins.
Este minunea care avea să rămână cel mai puternic legată de numele lui.
Un oraș în flăcări.
Un bătrân în rugăciune.
Și ploaia.
De aceea este astăzi ocrotitorul pompierilor
După mai bine de trei secole, episodul incendiului a primit o semnificație neașteptată.
În 1997, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a desemnat pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș drept ocrotitor al pompierilor militari din România.
Este una dintre cele mai frumoase legături dintre o istorie veche și lumea contemporană.
Un sfânt din secolul al XVII-lea a ajuns ocrotitorul spiritual al oamenilor care intră astăzi acolo de unde ceilalți fug.
Dar focul stins nu este singura minune
Tradiția bisericească îi atribuie Sfântului Iosif și vindecări ale unor oameni bolnavi.
Era căutat pentru rugăciune și sfat încă din timpul vieții.
Sursele îl descriu ca pe un om blând, apropiat de cei aflați în necaz și foarte cunoscut ca duhovnic.
Uneori ne imaginăm un conducător prin autoritatea funcției.
În cazul lui Iosif, autoritatea a venit din bâlnadețe.
Oamenii aveau încredere în el.
A stat numai trei ani în scaunul mitropolitan
În anul 1653, după aproximativ trei ani de păstorire, Iosif renunță la conducerea Mitropoliei.
Era foarte bătrân.
Se retrage la Mănăstirea Partoș, nu departe de Timișoara.
Din nou, același drum.
Din lume spre liniște.
Din funcție spre chilie.
Din centrul vieții publice spre rugăciune.
Va mai trăi acolo aproximativ trei ani.
Clopotele care ar fi început să bată singure
Tradiția păstrată la Partoș spune că, atunci când Sfântul Iosif a murit în 1656, clopotele mănăstirii ar fi început să bată fără să le tragă cineva.
A fost înmormântat în biserica mănăstirii.
Mormântul lui a devenit treptat loc de rugăciune.
Oamenii continuau să vină.
Memoria bătrânului mitropolit nu dispăruse.
Trei sute de ani mai târziu
În 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea sa și a stabilit ziua de 15 septembrie pentru pomenire.
Proclamarea solemnă a canonizării a avut loc la Timișoara, în 7 octombrie 1956, la trei sute de ani de la moartea lui.
Atunci moaștele sale au fost aduse de la Partoș la Catedrala Mitropolitană din Timișoara.
Acolo se află și astăzi.
Așadar, aparține locului fără să se fi născut acolo.
Iosif nu era bănățean prin naștere.
Se născuse departe.
Trăise la Ohrida.
La Athos.
La Adrianopol.
Și totuși, Banatul l-a adoptat.
Astăzi este numit adesea ocrotitorul Banatului.
Apartenența nu este dată întotdeauna de locul în care ne naștem.
Devenim ai unui loc prin ceea ce facem pentru oamenii lui.
Apoi unele vieți capătă forme la care nu negândim în tinerețe și maturitate. Aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții ale Sfântului Iosif.
Când a fost chemat la Timișoara, cea mai mare parte a vieții lui trecuse deja.
Dacă ar fi spus:
„Sunt prea bătrân”,
probabil că astăzi minunea stingerii incendiului din Timișoara nu ar fi fost, sau nu ar fi fost legată de numele său.
Uneori ne imaginăm că marile lucruri trebuie făcute la douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani.
Viața lui Iosif spune altceva.
Atât timp cât omul trăiește, poate exista o lucrare care încă îl așteaptă.
Când ceilalți fugeau de foc, el l-a potolit cu ruga fierbinte.
Imaginea care a rămas peste secole este aceasta.
Timișoara arde.
Oamenii fug.
Iar bătrânul mitropolit iese și se roagă.
Nu o face pentru propria casă.
Pentru oraș s-a rugat.
Aici se vede cel mai bine ce înseamnă păstorirea.
Nu să stai înaintea oamenilor atunci când lucrurile merg bine.
Ci să rămâi lângă ei când începe incendiul.
Așadar, pe 15 septembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș.
Călugăr.
Duhovnic.
Egumen.
Mitropolit la bătrânețe.
Ocrotitor al Banatului.
Și, din 1997, ocrotitor al pompierilor militari din România.
Un om venit de departe, care a rămas pentru totdeauna legat de Timișoara.
Și o viață care ne amintește că nu vârsta hotărăște dacă mai avem ceva de făcut.
Sfinte Ierarhe Iosif cel Nou de la Partoș, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Sale!