Grija dinaintea Grijaniei

În tradiția noastră, Sfânta Împărtășanie mai este numită uneori Grijanie.
Mărturisesc că nu am folosit prea des cuvântul acesta. Înainte să înțeleg ce înseamnă, îl auzisem folosit prin sat în expresii și înjurături care n-aveau nimic de-a face cu sfințenia Tainei. Și atunci am rămas cu o anumită reținere față de termen. Astăzi însă m-am gândit altfel la el.
28 August. Ajun de sărbătoare și post. Am mers să o împărtășesc și pe tanti Lucreția. 88 de ani. O femeie care a fost toată viața foarte activă, strașnică la vreme rea, dar care acum, simțind povara anilor, mai spune uneori, cu amărăciunea firească a bătrâneții, că parcă „a uitat-o Dumnezeu pe aici”.
Bătrânețea are și această ciudată relație cu timpul. Când trupul începe să obosească, zilele pot deveni lungi, iar omul începe să se întrebe de ce mai este lăsat aici.
Mi-am amintit atunci de o întâmplare din anii în care eram preot la Gherăseni.
O bătrânică îmi spunea aproape de fiecare dată când o întâlneam:
– Părinte, eu anul ăsta mor!
A trecut anul. N-a murit.
Anul următor:
– Părinte, anul ăsta sigur mor!
Iar n-a murit.
Până când, într-o zi, i-am spus în glumă:
– Mămaie, uite cum stă treaba. Eu te-am trecut anual în previziunea de buget cu încasarea, cum mi-ați spus. N-ați murit. Acum trebuie să vă țineți de cuvânt! Mă încurcați în scripte.
S-a uitat la mine și mi-a răspuns imediat:
– Dacă e așa, nu mai mor! Și slavă Domnului, că s-a ținut de cuvânt. Am plecat eu din sat și trăia.

Și cu tanti Lucreția am făcut o înțelegere pe termen lung și a râs când i-am spus cum o bătrână a trata moartea care părea că i-a ascultat chemararea.
E o veche vechea povestire despre bătrâna care aduna vreascuri prin pădure. Obosită, cu povara în spate, se văita:
– Nu mai vine odată moartea să mă ia?
Și, în poveste, moartea chiar apare:
– M-ai chemat?
La care bătrâna îi răspunde repede:
– Da. Ia și ridică-mi sarcina asta de lemne în spate!
Omul se plânge de viață, dar, când moartea bate la ușă, descoperă că mai are câte ceva de făcut.

Sunt sigur că și tanti Lucreția se mai bucură încă de viața pentru care aomeni minunați alături. M-a impresionat grija lor ca bătrânica – așa cum o alintă vecinele – să primească Grijania.

Am fost sunat, resunat, pentru ca fiecare detaliu să fie pus la punct. Mi-a plăcut acestă grijă, această instență. Eu sunt deranjat doar când nu sunt … deranjat.

Am văzut în insistneța .. telefonică ceva ce pare că începe să se piardă:
grija pentru sufletul celuilalt.
Așa am ajuns mă dumiresc asupra sensului profund al cuvântului „Grijanie”. Tanti Lucreția și cei din jur s-a pregătit și s-au pregătit. S-au îngrijit pentru a primi preotul și pentru a se împărătși la sărbătoare. Frumos!
Înaintea grijaniei a existat grija.
Grija unei vecine pentru o bătrână de 88 de ani.
Grija ca ea să nu rămână singură.
Grija ca preotul să ajungă.
Grija ca omul care se apropie de capătul vieții să nu rămână fără Sfânta Împărtășanie.
Avem astăzi grijă de foarte multe lucruri.
Avem grijă să plătim facturile.
Avem grijă de medicamente.
Avem grijă de telefon.
Avem grijă să nu întârziem.
Avem grijă de casă, de bani, de mașină, de acte.
Dar există o grijă mult mai veche decât toate acestea:
grija omului pentru omul de lângă el.
Și mai ales grija pentru sufletul lui.
În satul tradițional, bătrânul nu era doar problema familiei lui. Dacă era bolnav, știa ulița. Dacă rămânea singur, știa vecina. Dacă trebuia chemat preotul, se găsea cineva care să alerge după el.
Acesta este unul dintre lucrurile pe care nu ar trebui să le pierdem odată cu modernizarea vieții: această solidaritate discretă în fața bătrâneții, bolii și morții.
Nu putem prelungi viața cuiva printr-un telefon.
Nu putem lua anii de pe umerii lui.
Dar putem avea grijă.
Putem bate la ușă.
Putem întreba dacă a mâncat.
Putem chema medicul.
Putem chema preotul.
Putem rămâne câteva minute lângă el.
Uneori, întreaga iubire creștină încape în asemenea gesturi foarte mici.
Astăzi, privind-o pe tanti Lucreția, m-am gândit că poate Dumnezeu nu a uitat-o deloc.
Vecina care a sunat e una dintre formele prin care Dumnezeu îi arată că moartea poate să mai aștepte.
Cuvântul pe care cândva evitam să-l folosesc mi s-a părut dintr-odată foarte potrivit. Prin grija lor a primit Grijania, a primit Sfânta Împărtășanie.
Înainte de a exista Grijania, trebuie să existe grija.
Grija pentru cel bolnav.
Grija pentru cel bătrân.
Grija pentru cel singur.
Și, mai ales, grija pentru suflet și pregătirea pentru frumoasa întâlnire cu Sfânta Împărtășanie.
Azi am reîntâlnit definiția comunități creștine veritabile:
un loc în care oamenii își poartă de grijă unii altora, trupește și sufletește.

Sale!