Ceasul lui tataie

Într-o zi de septembrie am vorbit pentru ultima dată cu bunicul meu.
De fapt, „bunicul” este un cuvânt pe care aproape că nu l-am folosit niciodată pentru el. La noi era tataie. Simplu, firesc, apropiat. Așa îi spuneam noi și așa a rămas în memoria mea.
Îl chema Tudor, dar pentru foarte mulți dintre cei care l-au cunoscut mai ales în anii bătrâneții era nea Tudorică.
Fusese un om trecut prin viață. Se întorsese de la Cotul Donului cu Virtutea Militară, supraviețuise unei lumi pe care generația mea abia și-o poate imagina, muncise mult și trăise intens, în regimuri diferite. Și totuși, sfârșitul lui a venit nu dintr-o mare încercare, ci dintr-un accident aproape absurd.
S-a împiedicat în fața blocului, a căzut și s-a lovit la cap. Medicația pe care o urma a favorizat evoluția rapidă a unui hematom cerebral. Totul s-a petrecut într-un timp foarte scurt.
Despărțirea a venit brutal.
Era primul dintre bunicii mei care pleca după moartea străbunicii mele Steliana și, pentru mine, una dintre primele întâlniri adevărate cu moartea. Nu cu moartea despre care citim, vorbim sau predicăm, ci cu aceea care lasă un scaun gol și un număr de telefon la care, dintr-odată, nu mai răspunde nimeni.
Tataie locuise multă vreme în Blăjani, de unde făcea naveta. La bătrânețe ajunsese, mai fără voia lui, în Buzău, în cartierul Micro 14. Acolo însă parcă nu-și mai găsea rostul.
După o viață întreagă de muncă și după anii de după pensionare în care continuase să muncească mult la țară, lipsa activității îi era greu de suportat.
Îl văd și acum.
Era aproape întotdeauna îmbrăcat cu cămașă și vestă. Purta ceas la mână, iar mânecile cămășii erau puțin ridicate. Și avea un zâmbet pe care nu cred că îl voi uita vreodată.
Îl întrebam uneori:
– Cum este, tataie?
– E greu să stai.
Și încercam să-l provoc:
– Dar acum ești boier! Nu ai de muncă!
Îmi răspundea imediat, cu umorul lui proverbial:
– Dacă așa-i boieria, slavă Domnului că nu m-am născut boier.
În câteva cuvinte era toată lumea lui. Pentru un om obișnuit să muncească, liniștea bătrâneții nu semăna deloc cu privilegiul.
Înmormântarea a fost tristă, așa cum sunt toate despărțirile definitive. A venit multă lume să-și ia rămas-bun de la nea Tudorică, sau de la nea Negoiță, așa cum îl știua cei cu care lucrase la construcții importante din Buzău.
Eu însă am rămas multă vreme cu un gest reflex.
Lucram atunci la monografia bisericii din Blăjani și aveam nevoie de anumite informații pe care el le știa. Lucruri mărunte, poate, întâmplări, nume, nume de oameni, amănunte pe care nu le găsești prin arhive.
De câteva ori am pus mâna pe telefon cu gândul:
„Îl sun pe tataie.”
Și abia după aceea îmi aminteam că nu mai aveam pe cine să sun.
Aceasta este una dintre cele mai dureroase forme ale dorului: pentru o fracțiune de secundă, omul este încă viu. Știi că poți să-l întrebi. Știi că este undeva. Apoi memoria îți spune adevărul.
Tataie a fost așezat într-o criptă construită în grabă de tatăl meu, în cimitirul Sfântul Apostol Andrei. Nu știu dacă și-a dorit să rămână aici și nu pe aleea din fața bisericii, la Blăjani, unde-și pregătise din timp crucea.
La mână i-am pus ceasul.
Era un ceas cu cadran albastru, ca cerul. L-am cumpărasem din economiile mele de copil. I l-am dăruit la o aniversare. Ce fericit eram că pot să-i dau un asemnea dar. Știa să facă un ceas ciobănesc, pentru aflarea orei, dar ceasul acesta mecanic îl purta indiferent de loc. Îl poartă în veșnicie.
Înainte de despărțirea definitivă, tatăl meu l-a întors pentru ultima dată.
Nu știu cât a mai mers acel ceas mecanic în bezna criptei. Poate câteva ore. Poate mai mult. Sigur că la un moment dat, resortul s-a oprit și limbile au rămas nemișcate.
Au trecut de atunci bine peste douăzeci de ani.
Ceasul acela s-a oprit demult. Amintirile nu și nu doar ale mele. Rămân uimit câți oameni și-l amintesc. Dar, probabil, nici unul ca mine. Zâmbetul lui tataie nu s-a oprit niciodată.
Îl văd și acum, cu cămașa, cu vesta, cu mânecile puțin ridicate, cu blândețea din ochii lui albastri, cu fermitatea din crizele pe care trebuia să le treacă. Te simțeai protejat alături de el, iar când povestea nu-ți treabuia ceas. Dar dintre toate amintirile, zâmbetul îmi face lumină de multe ori în viață.