Nu știu dacă minimalismul, atât de lăudat de unii gînditori moderni, are neapărat o descendență biblică. În Evanghelie există însă un îndemn limpede la desprindere de surplus: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are”.
Problema este că astăzi aproape nimeni nu mai are doar două haine.
Nici cel care dă, nici, de multe ori, cel care primește.
Am ajuns într-o lume a abundenței în care până și pomana devine uneori dificilă. Oamenii încearcă să dăruiască haine, mobilă, obiecte rămase de la părinți sau de la bunici și descoperă că nu prea mai are cine să le primească. Uneori lucrurile oferite sunt refuzate. Alteori sunt luate și abandonate. Pentru cel care dăruiește, mai ales atunci când obiectele au aparținut cuiva drag, poate fi chiar dureros.
Nu este neapărat vina cuiva.
Este rezultatul unei societăți care produce enorm și cumpără enorm.
În Europa și în lumea în care trăim, problema nu mai este doar lipsa lucrurilor. În multe familii, problema a devenit prea-plinul.
Și fiecare dintre noi are undeva propriul „pod de la țară”.
Poate că este chiar un pod.
Poate fi o magazie, un garaj, o debara, un beci, un dulap, o cameră pe care nu o mai putem folosi pentru că este plină până sus.
Acolo se află lucrurile despre care spunem mereu:
„Poate îmi mai trebuie.”
„E păcat să-l arunc.”
„Am dat bani pe el.”
„Mai vedem.”
Și trec anii.
Lucrurile pe care nu le folosim încep să ne folosească ele timpul
Dacă nu am folosit un obiect timp de șase luni, probabilitatea de a-l mai folosi vreodată scade foarte mult.
Sigur că există excepții. Unelte, obiecte sezoniere, lucruri cu valoare sentimentală.
Dar cele mai multe nu sunt excepții.
Sunt pur și simplu lucruri pe care nu mai avem curajul să le părăsim.
Și atunci apare una dintre cele mai ciudate ocupații ale omului modern: mutarea inutilului dintr-un loc în altul.
Din casă în garaj.Din garaj în magazie. Din apartament la țară. Din pod într-o altă cameră. Dintr-o cutie într-o altă cutie.
Facem ordine fără să renunțăm la nimic.
Este, de fapt, o falsă ordine.
Am schimbat doar adresa lucrurilor.
Nu banii pierduți sunt problema. Timpul este.
Una dintre marile capcane este aceasta:
„Am dat bani pe el.”
Desigur că ai dat.
Dar banii au fost deja cheltuiți în ziua cumpărării.
Nu îi recuperezi păstrând obiectul încă zece ani într-un pod.
Dimpotrivă.
După ce ai plătit obiectul cu bani, începi să îl plătești și cu timp.
Trebuie depozitat. Mutat. Curățat. Sortat. Reparat. Împachetat. Despachetat. Cărat.
Iar într-o zi, probabil, tot cineva va trebui să hotărască ce face cu el.
Poate copiii noștri.
Și vor sta în fața lucrurilor pe care noi nu am avut curajul să le aruncăm întrebându-se:
„De ce a păstrat tata asta?”
„De ce a păstrat mama toate lucrurile acestea?”
Este poate una dintre cele mai curioase moșteniri pe care le lăsăm: deciziile pe care nu am vrut să le luăm.
Cumpărăm uneori o emoție, nu un obiect
Aici cred că este adevărata problemă.
Multe dintre lucrurile pe care le cumpărăm nu sunt cumpărate pentru folosirea lor.
Sunt cumpărate pentru emoția achiziției.
Pentru mica bucurie a momentului.
Pentru senzația că ne-am oferit ceva.
Pentru promisiunea unei vieți pe care obiectul pare să ne-o aducă.
Cumpărăm un aparat pentru sport imaginându-ne că vom face sport.
Cumpărăm haine pentru situații care nu mai vin, pentru mode care trec și dimensiuni care nu prea se mai întorc.
Cumpărăm obiecte pentru o casă ideală care există mai ales în imaginația noastră.
Bucuria cumpărării durează uneori câteva minute.
Obiectul rămâne douăzeci de ani.
A avea mai puține lucruri nu înseamnă să trăiești mai sărac
Aici minimalismul spune ceva foarte sănătos.
Nu trebuie să transformăm însă simplificarea într-o nouă religie a sertarelor goale.
Nu este nevoie să trăim într-o cameră albă, cu un pat, o cană și trei tricouri.
Dar merită să ne întrebăm:
Câte dintre lucrurile pe care le avem ne slujesc cu adevărat viața și câte dintre ele ne cer permanent să le slujim noi?
Pentru că fiecare obiect înseamnă o mică obligație.
Iar sute și mii de obiecte înseamnă sute și mii de mici obligații.
În schimb, spațiul liber nu este gol.
Este timp. Este liniște. Este libertate.
Cu cât administrezi mai puține lucruri, cu atât rămâne mai mult timp pentru oameni, pentru lectură, pentru plimbare, pentru grădină, pentru credință, pentru o pasiune, pentru o conversație, pentru pur și simplu a sta.
Cred că aceasta este una dintre marile bogății ale vieții contemporane pe care încă nu știm să o evaluăm:
timpul neocupat de lucruri.
Problema nu este podul
Așa că întrebarea „Ce mai ai prin podul de la țară?” nu este chiar despre pod.
Este despre noi. Eu mi-am planificat timp la … pensie să mai fac ordine pe unde am mai depozitat.
Poate că în câteva zile de concediu aș face ce e de făcut. Dar mă îndur?Din păcate, nu despre lucrurile de care nu ne mai folosim e vorba, ci de melancolia despărțirii de ele.
Despre bani cheltuiți demult, pe care încercăm simbolic să-i recuperăm păstrând obiectele.
Despre memoria oamenilor pe care îi confundăm uneori cu lucrurile lor.
Despre frica de a renunța. Despre angoasa unor vremuri grele care vor veni.
Ce bine ne speculează piața fricile!
Despre o lume care ne îndeamnă permanent să mai cumpărăm ceva, la modă, deși casele noastre sunt doldora. Uneori pocnesc ca niște pântece pline. Dacă ar putea ne-ar spune: Stop! E de ajuns!
E greu să faci curat în case foarte agloemrate. E greu să respiri.
Ați fost în casa unui bătrân care putea face parte din categoria personajelor lui Delavrancea. De toate adunate. Ei bine, multe ușor de mutat și îndepărtat. Dar mobila? Cu cât crește vârsta, scad puterile și trebuie eliminate obstacolele. E greu să te desprinzi achizițiile trecutului, dar devin piedici în fața vieții de zi cu zi.
Normalitatatea zilelor noastre nu presupune să nu ai nimic. Nici nu poți să nu ai. Mă grabeam. Să nu mai trec pe acasă am cumpărat un ticou alb cu 14 lei.
Și se adună …
Cel mai greu azi este să încerceți să știi când ai destul.
În general avem deja destul. Din când în când, merită să urcăm în propriul nostru „pod de la țară” și să ne întrebăm :
Lucrurile acestea îmi mai folosesc viața sau viața mea a ajuns să le fie lor depozit?
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
