Cum să nu mai pot? Dumnezeu e cu mine!

Îmi povestea cineva – o doamnă pe care o admir foarte mult-, cum îi pare rău că a spus că nu mai poate lupta.

Are o boală complicată, vizibil localizată. Cancerul este mereu o încercare, iar din discuțiile cu cei bolnavi, care urmează tot felul de tratamente chimioterapice, știu că nu e ușor.

Doamna nu se plânge. Nu-și duce prezența publică cu tristețe. Nu cade în deznădejde. Și totuși, a avut momentul în care a spus că nu va mai rezista. Vedea aceste clipe ca o nedreptate pe care i-o aduce grijii lui Dumnezeu care o sprijină. Avenit să-și plângă acest moment de slăbiciune, uman am putea spune, dar pe care nu-l putea accepta ca stare permanentă.

M-a cutremurat forța dânsei.

„Cum să nu mai pot? L-am nedreptățit pe Dumnezeu. Dumnezeu mă ajută în fiecare zi. Cum să spun că nu mai pot, când eu nu sunt singură?”

M-au tulburat cuvintele acestea.

Da, omul are dreptul să obosească. Nădejdea îi este încercată de deznădejde. Dar omul puternic urcă pe ele și vede lumina de dincolo. Stă cu ochii la Dumnezeu și urcă după lumina Lui.

„Nu sunt singură, mi-a zis.”

Aici începe adevărata putere!

Nu e puterea celui care nu simte durerea, ci a celui care o simte și merge mai departe. Nu e curajul celui căruia nu îi este frică, ci al celui care, deși cunoaște frica, nu îi permite să aibă ultimul cuvânt.

Doamna aceasta își poartă boala cu o vitejie, cu o demnitate și cu o speranță extraordinare. Poate că cei care o întâlnesc nici nu bănuiesc întotdeauna lupta pe care o duce. Dar tocmai aici se ascunde una dintre cele mai impresionante forme ale curajului: în lupta tăcută, dusă zi după zi, fără să-și piardă seninul.

Pentru mine, femeia aceasta este un exemplu.

Un exemplu despre cât de fragil poate fi omul și, în același timp, cât de puternic poate deveni atunci când își pune nădejdea dincolo de propriile puteri.

Uneori spunem „nu mai pot” pentru că ne măsurăm numai puterile noastre.

Ea mi-a amintit însă ceva esențial:

credința începe în locul în care puterile noastre par să se termine.

Și atunci provocarea se schimbă.

Nu mai este: „Cât mai pot eu?”

Ci:

„Cum să nu mai pot, dacă nu sunt singură?”