Cu câteva ceasuri în urmă scriam despre domnul profesor Ilie Mândricel, care prin munca și pasiune depășit granițele profesiei și a devint parte din istoria locurilor în care au trăit. Astăzi am participat la înmormântarea sa, la Bozioru, într-o zi încărcată de tristețe, dar și de întâlniri omenești de o rară frumusețe. Am plecat pentru a-mi lua rămas-bun de la un om de mare valoare și m-am întors cu sentimentul că am primit o lecție despre familie, comunitate, memorie și despre puterea unor oameni de a păstra vii locurile pe care le iubesc. Nu mi-a fost ușor să vărbesc în fața dascălului literat.
Profesorul Ilie Mândricel s-a întors definitiv la Bozioru. Unde putea să-și găsească odihna mai potrivit decât în spatele școlii în care a predat atâția ani? Aproape de locul unde generații de copii i-au ascultat lecțiile de limba română, unde s-au format caractere și unde vocea sa a răsunat decenii la rând. Parcă și-a ales un loc din care să audă în continuare cum se predă limba română, cum cresc copiii și cum se schimbă lumea. Să rămână cu urechea îndreptată spre mersul vremurilor, el, omul care a ascultat cu atâta atenție glasurile trecutului.
Născut în anul 1943, profesorul a ajuns la Bozioru în 1967, iar această întâlnire avea să devină una dintre cele mai rodnice legături dintre un om și un loc. Timp de peste patru decenii a format generații de elevi, iar dincolo de catedră a cercetat cu o pasiune extraordinară istoria Munților Buzăului. Cele 24 de cărți pe care le-a lăsat în urmă reprezintă o moștenire culturală de o valoare greu de măsurat.
Am avut astăzi onoarea să cunosc mai îndeaproape și familia acestui om minunat. Ce familie! Câtă căldură, câtă delicatețe și câtă generozitate! Doamna Florica Mândricel, căreia soțul îi spunea cu atâta tandrețe „Doamna mea”, m-a impresionat prin prestanța, eleganța și demnitatea sa. Sunt oameni a căror noblețe se vede înainte de a rosti un cuvânt, în ținută, în privire, în felul în care îi primesc și îi ascultă pe ceilalți.
Alături de dânsa, cele două fiice, Alina și Dana, ginerii, nepoții, întreaga familie alcătuiesc o lume a afecțiunii și a respectului reciproc. Am descoperit nu doar oameni realizați profesional, ci, mai ales, oameni care au păstrat căldura legăturilor de familie. Le-au revenit în minte mărturiile despre bunicul care își plimba nepoții prin parc, despre micuțul Matei care adormea pe pieptul său și despre întâmplările din Canada, povestite cu umor chiar în ultimele zile de viață. Omul care a cercetat istoria unor veacuri întregi păstra, cu aceeași grijă, amintirea unor clipe mărunte din viața nepoților săi.
Slujba înmormântării am săvârșit-o împreună cu preoții locului, în impunătoarea biserică de lemn din Bozioru. Este un lăcaș cu o istorie impresionantă, început în anul 1906 și sfințit abia în 1928. Peste două decenii de strădanii, sacrificii și speranțe ale unei comunități care și-a dorit o biserică mai încăpătoare. M-am gândit la oamenii care au adunat bani, au adus materiale, au muncit și au așteptat ani întregi pentru a-și vedea împlinit visul.
În apropiere, la Bozioru de Sus, se păstrează vechea biserică de lemn, monument istoric de o valoare excepțională, un lăcaș aproape unic prin simplitatea și particularitățile sale. Sfânta Masă a altarului, alcătuită dintr-o lespede de piatră așezată pe un picior foarte scund, amintește de vremurile în care preotul trebuia să slujească în genunchi. Ce imagine a smereniei și a credinței! Câte generații de oameni s-au rugat în acele locuri, câte bucurii și câte dureri au trecut prin fața altarului!
Nu pot trece peste ospitalitatea părintelui Cosmin-Ionuț Vizireanu, preotul din Bozioru, care ne-a primit cu multă căldură și bunăvoință. Într-o zi a despărțirii, asemenea gesturi îți amintesc cât de importantă este omenia și cât de mult poate însemna apropierea dintre oameni. M-am bucurat și de reîntâlnirea cu părintele Gheorghe Duță, în prezent slujitor la Goidești, care a păstorit cândva comunitatea din Bozioru. Cunoscător al locurilor și al oamenilor, părintele ne-a povestit cu însuflețire despre istoria bisericilor și despre viața acestor sate, despre frumusețea trecutului, dar și despre realitățile tot mai apăsătoare ale prezentului.
Pentru că biserica mare, ridicată cu atâta trudă, este astăzi din ce în ce mai goală.
Din discuțiile cu preoții am aflat lucruri dureroase despre depopularea satelor din această parte a Munților Buzăului. Mi-au povestit despre Budești, sat din comuna Chiliile, unde se află o superbă biserică de lemn, cu hramul Sfântul Gheorghe. Acolo, mi s-a spus, mai rămăsese un singur locuitor permanent, iar acum nici acela nu mai este. O biserică frumoasă, martoră a atâtor generații, dar fără comunitatea care i-a dat viață. Sunt preoți care trebuie să îngrijească mai multe biserici, în sate tot mai puțin populate. Iar școala din Bozioru, cea în care profesorul Mândricel a format atâtea generații, mai are astăzi puțin peste douăzeci de elevi.
M-am întrebat ce ar putea fi mai dureros pentru un profesor decât să vadă cum se împuținează copiii din școala sa. Și ce ar putea fi mai trist pentru un preot decât să aibă o biserică frumoasă, dar tot mai puțini oameni cărora să le slujească?
Există aici un paradox tulburător. Locuri cu o istorie extraordinară, cu biserici vechi, cu tradiții, cu peisaje de o frumusețe greu de descris, pierd tocmai oamenii care le-au dat viață. Patrimoniul rămâne, dar comunitățile se micșorează. Casele se golesc, curțile se închid, iar clopotele răsună peste sate în care sunt din ce în ce mai puțini cei care le ascultă.
Am regretat și faptul că reprezentanții autorităților nu au fost prezenți la această despărțire. Profesorul Ilie Mândricel a fost cetățean de onoare al comunei și unul dintre oamenii care au făcut cunoscut Boziorul prin opera lor. Un asemenea om merită nu numai recunoștința foștilor elevi și a familiei, ci și prețuirea publică a comunității căreia i-a dedicat o viață.
Din fericire, ziua aceasta mi-a oferit și o altă imagine a Boziorului. Una care vorbește despre speranță, despre oameni care nu acceptă ca frumusețea locurilor să dispară și care încearcă, prin propriile puteri, să le redea viață.
Am vizitat casa profesorului Mihai Mâncu, unul dintre foștii elevi apropiați de profesorul Mândricel, pe care acesta îl numea cu afecțiune „băiatul meu de suflet”. Superbă refacere a casei tradiționale pe care înaintașii au ridicat-o cu 98 de ani în urmă. Mihai (Nae Mâncu) i-a fost ctitor. Am descoperit un anamblu refăcut cu un gust extraordinar, o adevărată bijuterie arhitectonică, în care respectul pentru tradiție se întâlnește cu grija pentru frumusețe și artă. Dar dincolo de casă m-a impresionat familia Mâncu, generozitatea sa, bucuria cu care își prezintă realizările și dragostea pentru locurile natale. Sunt oameni care nu se mulțumesc să vorbească despre salvarea satului românesc, ci fac efectiv ceva pentru aceasta. Profesorul Mihai Mâncu este unul dintre ei.
Am avut apoi bucuria unei alte întâlniri, la fel de frumoase, cu doamna Natalia Dumitru, o adevărată păstrătoare a patrimoniului etnografic. În casa sa am descoperit o colecție extraordinară de ii, costume populare și obiecte tradiționale, adunate cu pasiune și îngrijite cu o răbdare admirabilă. Doamna Natalia Dumitru nu este doar o colecționară. Ea repară, recondiționează și salvează piese vestimentare vechi, redându-le frumusețea și prelungindu-le viața. În jurul acestei preocupări se regăsește ceva din spiritul vechilor șezători, din lumea în care lucrul mâinilor era însoțit de poveste, de comuniune și de transmiterea unor cunoștințe de la o generație la alta.
Am admirat iile, cusăturile, motivele tradiționale, frumusețea obiectelor și, mai ales, pasiunea cu care toate acestea sunt păstrate. O ie veche nu este doar o piesă de îmbrăcăminte. În ea se regăsesc gustul artistic, priceperea, răbdarea și sensibilitatea femeilor care au creat-o. Fiecare cusătură poartă o poveste. Fiecare obiect salvat de la distrugere înseamnă o mică victorie împotriva uitării.
În aceste două case am întâlnit oameni extraordinari, generoși, care își deschid porțile și sufletele cu aceeași naturalețe. Oameni care iubesc profund aceste locuri și care înțeleg că frumusețea unei gospodării, a unui costum sau a unui obiect vechi nu se împlinește atunci când este împărtășită și celorlalți.
Și atunci am descoperit legătura profundă dintre toate întâlnirile acestei zile.
Profesorul Ilie Mândricel a salvat memoria locurilor prin cercetare, documente și cărți. Profesorul Mihai Mâncu salvează frumusețea arhitecturii tradiționale, redând viață unei gospodării. Doamna Natalia Dumitru salvează patrimoniul etnografic, cusăturile, costumele și obiectele unei lumi care riscă să dispară. Sunt forme diferite ale aceleiași iubiri pentru locurile natale și pentru oamenii care le-au locuit.
Mi-am amintit atunci și de o întâmplare dureroasă din viața profesorului Mândricel. În anul 2011, o alunecare de teren i-a distrus aproape complet casa pe care o ridicase cu atâta trudă împreună cu soția sa. A fost nevoit să se mute la Corbeanca, alături de familia fiicei celei mici. Dar nu a renunțat la Bozioru. A continuat să cerceteze, să meargă aproape zilnic la arhivele și bibliotecile din București, să citească și să scrie. Îi mărturisea unei nepoate că adevărata avere pe care o va lăsa copiilor săi și locurilor dragi o reprezintă cărțile.
La înmormântare, am primit, asemenea celorlalți participanți, un exemplar din cartea profesorului, „Fosta Mănăstire Găvanele”. A fost un dar cu o semnificație aparte. În mijlocul tristeții despărțirii, profesorul continua parcă să ne ofere ceva din munca și pasiunea sa. Doamna Florica Mândricel ne spunea, cu regret, că soțul ei nu a reușit să termine tot ceea ce avea în lucru. M-a impresionat această mărturisire. Pentru un om care și-a petrecut viața cercetând și scriind, timpul nu a fost niciodată suficient. Întotdeauna mai exista un document de descoperit, o informație de verificat, o carte de încheiat. Am privit volumul primit și m-am gândit că, deși unele dintre proiectele sale au rămas neterminate, ceea ce a reușit să lase în urmă este deja o moștenire impresionantă. Iar gestul de a dărui cărțile sale celor veniți să-l conducă pe ultimul drum mi s-a părut una dintre cele mai frumoase forme de rămas-bun.
Ce lecție extraordinară! Omul care și-a pierdut casa a continuat să construiască. Nu din lemn sau piatră, ci din documente, din cuvinte și din amintiri. A ridicat o casă a memoriei, mai rezistentă decât zidurile pe care alunecarea de teren le-a distrus.
Am plecat de la Bozioru cu sentimente amestecate. Cu tristețea pierderii unui om foarte valoros, a unui profesor și cercetător care a dat atât de mult comunității sale, dar și cu bucuria de a fi cunoscut o familie minunată și oameni care fac lucruri admirabile pentru aceste locuri.
Nu știu dacă asemenea exemple vor reuși să oprească depopularea satelor. Problemele sunt complicate și au nevoie de soluții economice, sociale și administrative. Dar știu că acolo unde mai există oameni care își iubesc locurile, care repară o casă, salvează o ie, restaurează o biserică sau scriu o carte despre istoria unei comunități, speranța nu a murit.
Profesorul Ilie Mândricel și-a găsit odihna în spatele școlii. Îmi place să cred că este locul din care va continua, simbolic, să vegheze asupra Boziorului. Poate că, atunci când clopotul bisericii va răsuna, când un copil va citi o poezie la școală sau când cineva va deschide una dintre cărțile sale, ceva din prezența profesorului se va simți din nou.
O înmormântare poate fi și o lecție despre viață. Despre ceea ce pierdem, despre ceea ce avem datoria să păstrăm și, mai ales, despre ceea ce putem încă salva.
Am venit la Bozioru pentru a ne despărți de un om și am descoperit, încă o dată, cât de mult poate dăinui un om prin ceea ce lasă în urmă.
Dumnezeu să-l odihnească pe profesorul Ilie Mândricel! Iar celor care iubesc aceste locuri să le dea puterea de a le păstra vii.
Retropelerinaje Buzoiene
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
