„Avem cătină!” O lecție de gospodărire pe drumul către Trovanții de la Ulmet

În zona satului Ulmet, comuna Bozioru, județul Buzău, pe drumul către celebrii trovanți, mi-a atras atenția un magazin mixt. Nu era nimic spectaculos în înfățișarea lui. O clădire obișnuită, o curte, un spațiu amenajat pentru cei care se opresc și câteva anunțuri prinse de gard. Unul dintre ele, scris simplu, cu litere mari, mi-a rămas în minte: „AVEM CĂTINĂ!”

Mi-a plăcut extraordinar de mult această imagine. Mai ales că nu era vorba numai despre un magazin în care se vând produse aduse de distribuitori. Acolo, cineva chiar pregătea produse făcute în casă, valorificând ceea ce poate oferi o gospodărie.

Am văzut în această inițiativă ceva mai mult decât o simplă activitate comercială. Am văzut un mod sănătos de a gândi economia satului românesc.

De multe ori, atunci când vorbim despre dezvoltarea mediului rural, ne gândim la investiții mari, la proiecte europene, la infrastructură sau la programe guvernamentale. Toate sunt importante, fără îndoială. Dar cred că dezvoltarea satului începe și cu asemenea gesturi simple, cu oameni care înțeleg că ceea ce produc în gospodărie poate deveni o sursă de venit și, în același timp, o bucurie pentru ceilalți.

De ce să nu poată un magazin sătesc să ofere, alături de produsele obișnuite, și bunătăți pregătite de oamenii locului? De ce să nu găsim acolo cătină, miere, dulceață, zacuscă, siropuri, fructe sau alte produse ale gospodăriilor din apropiere? De ce să treacă turistul printr-un sat fără să aibă posibilitatea de a cumpăra ceva care să poarte gustul și povestea locului?

România rurală are o bogăție pe care nu știe întotdeauna să o valorifice. În multe gospodării se muncește enorm, se cultivă pământul, se îngrijesc pomii, se pregătesc conserve și se păstrează rețete moștenite din generație în generație. Uneori, ceea ce depășește nevoile familiei rămâne nevalorificat. Alteori, oamenii nici nu se gândesc că priceperea lor ar putea aduce un venit suplimentar.

Și totuși, cât de firesc ar fi ca o parte din această muncă să ajungă la cei care vizitează satele noastre!

Mă gândesc și la dimensiunea umană a unui asemenea schimb. Când cumperi un produs făcut într-o gospodărie, nu participi doar la o tranzacție comercială. În spatele acelui borcan, al acelei sticle de sirop sau al fructelor culese se află munca unei familii, timpul cuiva, priceperea și grija pentru lucrul bine făcut.

Iar banii rămân, în bună măsură, în comunitate. Pot susține o gospodărie, pot încuraja un mic producător și pot face ca munca de acasă să fie privită nu doar ca o obligație, ci și ca o oportunitate.

Desigur, asemenea inițiative trebuie să respecte normele de igienă și siguranță alimentară. Dar cred că avem nevoie și de reguli accesibile, de încurajare și de sprijin pentru oamenii care vor să producă și să vândă cinstit. Nu putem vorbi la nesfârșit despre revitalizarea satului românesc, în timp ce punem obstacole disproporționate în fața micilor gospodari.

Mai este un aspect care mi se pare important. Turismul rural nu înseamnă numai peisaje, pensiuni și obiective de vizitat. Înseamnă și întâlnirea cu viața locului, cu oamenii, cu obiceiurile și cu produsele lor. Un turist care ajunge la Trovanții de la Ulmet poate pleca impresionat de aceste forme neobișnuite ale naturii, dar ar putea pleca și cu un produs local, cu o amintire plăcută și cu sentimentul că a contribuit, fie și puțin, la bunăstarea unei comunități.

Mi-aș dori ca asemenea exemple să se înmulțească. Să vedem cât mai multe magazine sătești în care produsele locale să aibă locul lor, cât mai multe gospodării care își valorifică roadele și cât mai mulți oameni care descoperă că pot construi ceva pornind de la resursele pe care le au.

Nu trebuie ca fiecare gospodar să devină un mare antreprenor. Uneori este suficient să producă bine, să aibă unde să vândă și să știe că munca lui este apreciată.

M-am uitat la acel anunț, „AVEM CĂTINĂ!”, și m-am gândit cât de mult spune, de fapt, un cuvânt atât de simplu: avem.

Avem pământ, avem roade, avem oameni pricepuți, avem tradiții și avem încă gospodării în care se muncește cu drag. Ceea ce ne lipsește uneori este încrederea că toate acestea pot devimeni temelia unei mici prosperități.

Am plecat de acolo cu bucuria de a fi întâlnit un exemplu de inițiativă locală și cu convingerea că satul românesc nu trebuie privit numai prin ceea ce a pierdut, ci și prin ceea ce mai poate oferi.

Poate că renașterea satului nu va începe cu un proiect grandios, ci cu tot mai mulți oameni care vor avea curajul să pună la poartă un anunț simplu: „Avem!”

Sale!