„Mă cheamă Anastasia Chiran Ilininca!”, mi-a spus cu multă însuflețire o fetiță blondă, dezinvoltă și plină de viață, care s-a apropiat de mine cu o familiaritate cuceritoare.
Mi-a plăcut felul în care s-a prezentat. Copiii au obiceiul fermecător de a-și așeza numele de familie între cele două prenume, rostindu-le pe toate cu o solemnitate adorabilă, de parcă și-ar prezenta întreaga identitate în fața lumii.
Nici n-am apucat să-i răspund, că mi-a făcut o nouă mărturisire:
„Știi, eu sunt și cântăreață!”
Și, fără prea multe formalități, a încercat să testeze microfonul pe care îl țineam în mână, pregătit pentru slujbă.
Era atâta naturalețe, atâta bucurie și atâta încredere în glasul ei, încât mi-a făcut ziua mai frumoasă. Copiii au acest dar extraordinar de a aduce fericirea fără să-și propună, de a transforma o întâlnire obișnuită într-o amintire luminoasă.
Dar bucuriile acelei zile nu s-au oprit aici.
Ema, nașa cea mică, mi-a făcut o altă surpriză minunată, rostind Crezul. Am ascultat-o cu emoție, gândindu-mă cât de frumos este când cei mici nu sunt doar spectatori ai vieții Bisericii, ci participă la ea cu sinceritatea și curajul vârstei lor.
La un moment dat, i-am întrebat pe copiii aflați în biserică:
„Pe câți dintre voi v-am botezat eu?”
Și toate mâinile s-au ridicat!
În fața mea se aflau copii pe care, cu ani în urmă, îi ținusem în brațe la cristelniță. Atunci erau prunci, astăzi erau veseli, curioși, vorbăreți, fiecare cu personalitatea și povestea lui.
Între timp, crescuseră. Și, fără să-mi dau seama, îmbătrânisem și eu puțin alături de ei.
Apoi, nașul mi-a povestit despre botezul fiicei sale, Ema, pe care îl săvârșisem împreună cu părintele Iulian și părintele Moise. Ne-a arătat și fotografii de atunci, iar imaginile au readus în prezent o zi care, pentru familia lor, rămăsese de neuitat.
Mi-a mărturisit că acel botez i-a plăcut atât de mult, încât, de atunci, Biserica Sfântul Apostol Andrei a devenit biserica de suflet a familiei.
Mărturisirea aceasta m-a emoționat profund.
Noi, preoții, săvârșim de-a lungul anilor multe botezuri, cununii și alte slujbe. Întâlnim mii de oameni, le împărtășim bucuriile și durerile, ne rugăm împreună, iar apoi fiecare își continuă drumul. Nu știm întotdeauna ce rămâne în sufletele lor din întâlnirile noastre.
Dar, din când în când, Dumnezeu ne oferă asemenea clipe de revedere. Și descoperim că o rugăciune rostită cândva, o slujbă săvârșită cu dragoste sau o întâlnire aparent obișnuită au prins rădăcini în viața unei familii.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase răsplătiri ale preoției: să vezi cum timpul trece, copiii cresc, familiile se întorc, iar biserica rămâne locul în care oamenii se regăsesc.
Am plecat din acea întâlnire cu chipul Anastasiei în minte, cu glasul Emei rostind Crezul și cu imaginea tuturor acelor mâini ridicate.
E clar, fericirea nu vine din lucruri mari. Vine dintr-un copil care își spune numele cu seriozitate, dintr-o fetiță care vrea să cânte la microfon, dintr-o fotografie veche și dintr-o familie care îți spune că biserica în care slujești a devenit și casa sufletului ei.
Aceasta este bucuria revederii. Și una dintre cele mai frumoase bucurii ale slujirii preoțești.
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
