Cineva îmi mărturisea zilele trecute că a citit cu mare plăcere articolul meu despre Gârlași. Probabil nu atât pentru istoria bisericii, cât pentru că rândurile acelea i-au adus înapoi copilăria, părinții, oamenii dragi și o lume care, deși a dispărut în bună parte, continuă să trăiască în amintire.
M-am bucurat. Și eu am acolo o parte din copilărie. Drumurile făcute alături de tatăl meu, preot al acestei comunități până în 1990, chipurile oamenilor, mahalaua aceea aflată între lumea satului și orașul care înainta peste ea. Întoarcerea la Gârlași, după patruzeci de ani, a fost mai mult decât o vizită. A fost o întâlnire cu timpul.
Dar, dincolo de nostalgie, aș vrea să explic de ce mi s-a părut atât de importantă înlocuirea clopotului de la Gârlași.
Clopotul vechi a cunoscut, de-a lungul vremii, nu doar chemarea la rugăciune. A fost tras uneori cu furie, alteori fără scop sfânt – vă amintiți istoria bisericii -, de copii năzdrăvani sau de oameni care uitaseră că sunetul lui trebuie să aibă o semnificație. A ajuns, în anumite împrejurări, să exprime mai degrabă dezordinea decât comuniunea.
De aceea, cred că nicăieri schimbarea unui clopot nu mi s-a părut atât de încărcată de semnificație ca aici.
Pentru că, la Gârlași, nu s-a schimbat doar un clopot. S-a schimbat un mesaj.
O comunitate nu se reconstruiește numai prin ziduri restaurate, prin obiecte noi sau prin investiții materiale. Ea se reclădește mai ales prin felul în care oamenii sunt chemați să se întâlnească, să se asculte și să se regăsească.
Iar clopotul este, poate, cel mai vechi mijloc de comunicare publică al Bisericii. El nu transmite informații, ci cheamă la comuniune. Nu impune prezența, ci o invită. Sunetul lui trebuie să adune, nu să tulbure.
Privesc cu admirație și felul în care actualii slujitori ai Parohiei Gârlași, părinții Adrian Ionescu și Octavian Pătrășcanu, au înțeles importanța comunicării contemporane. Prezența parohiei în spațiul virtual, îngrijită și profesionist construită, este expresia unei Biserici care știe să vorbească oamenilor de astăzi. Iar noile clopote completează această comunicare printr-un limbaj vechi de secole, dar mereu actual.
Două forme de comunicare, una digitală și alta tradițională, se întâlnesc în aceeași misiune: apropierea oamenilor.
Biserica din Gârlași rămâne așezată pe temeliile istoriei sale, cu toate bucuriile, încercările și amintirile adunate acolo de generații. Dar începe să vorbească într-un fel nou.
Și poate tocmai aceasta este frumusețea momentului: nu se renunță la trecut, ci i se oferă un viitor.
Pentru mine, care am cunoscut locul prin copilărie și prin slujirea tatălui meu, noul clopot are și o rezonanță personală. El nu șterge vocile de altădată. Le așază, parcă, într-o armonie nouă.
La Gârlași, clopotul nou nu vestește doar începutul unei slujbe. Vestește începutul unei alte relații între biserică și comunitate.
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
