Azi-noapte, pământul m-a ridicat din somn. Un cutremur scurt, brusc, cu acea mișcare neașteptată care îți alungă într-o clipă orice urmă de somn. L-am simțit puternic și dispus sa tulbure. Câteva secunde în care liniștea nopții a dispărut, iar lucrurile pe care le socotim nemișcate au început să se clatine.
Era ora 2:48. Cutremurul, produs în zona seismică Vrancea, a avut magnitudinea de 5,7, potrivit datelor Institutului Național pentru Fizica Pământului.
După ce pământul s-a liniștit, mi-am amintit de un text evanghelic pe care Biserica îl păstrează într-o rânduială mai puțin cunoscută. L-am citit de multe ori, dar în noaptea aceasta cuvintele lui au căpătat o apropiere aparte. Este textul numit Evanghelia cutremurului.
Denumirea poate surprinde. Nu este vorba despre o Evanghelie necunoscută, nici despre un fragment care descrie un cutremur. Este o întâmplare petrecută pe Marea Galileei, relatată de Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul 8, versetele 23-27. Întâmplarea în care Hristos potolește furtuna.
Într-o seară, Mântuitorul S-a urcat într-o corabie, iar ucenicii L-au urmat. După oboseala zilei, Hristos a adormit. Corabia înainta pe apă, purtându-i pe cei care Îl însoțeau, când deodată s-a stârnit o furtună atât de puternică, încât valurile au început să acopere ambarcațiunea.
Marea Galileei este cunoscută pentru furtunile care se pot ridica neașteptat. Vânturile coboară printre înălțimile care o înconjoară și tulbură apele cu o repeziciune înspăimântătoare. Pentru pescarii obișnuiți cu aceste locuri, furtuna nu era o noutate. Petru, Andrei, Iacov și Ioan cunoșteau marea, îi știau schimbările și învățaseră să se apere de primejdiile ei.
De data aceasta însă, experiența nu le-a mai fost de ajuns.
Apa intra în corabie, valurile creșteau, iar ucenicii, cuprinși de spaimă, se vedeau tot mai aproape de moarte.
În mijlocul acestei tulburări, Hristos dormea.
Este imaginea care m-a impresionat întotdeauna cel mai mult. Oamenii se luptau cu valurile, corabia era amenințată, fiecare clipă putea aduce sfârșitul, iar Cel în care își puseseră toată încrederea părea să nu audă nimic.
L-au trezit cu un strigăt în care încăpeau toată spaima și toată neputința lor:
„Doamne, mântuiește-ne, că pierim!”
Puține rugăciuni din Evanghelie sunt atât de scurte și atât de cuprinzătoare. Nu mai era vreme pentru cuvinte alese, pentru explicații sau făgăduințe. În fața morții, omul își descoperă adevăratele nevoi și le exprimă cu o sinceritate pe care liniștea zilelor obișnuite nu o cunoaște întotdeauna.
Hristos S-a ridicat și i-a întrebat de ce sunt fricoși și puțin credincioși. Apoi a certat vânturile și marea.
Și s-a făcut liniște.
Nu era o liniște care se așază încet, după ce furtuna își pierde puterea, ci o liniște deplină, venită la porunca Celui pe care ucenicii Îl cunoscuseră până atunci ca Învățător și făcător de minuni.
Uimiți, aceștia se întrebau cine este Cel de Care ascultă până și vânturile și marea.
Tocmai acest fragment a fost așezat de Biserică în legătură cu pomenirea unui cutremur cumplit care a zguduit Constantinopolul la 26 octombrie 740.
Era vremea împăratului Leon al III-lea Isaurul. Capitala Imperiului Bizantin, una dintre cele mai mari și mai frumoase cetăți ale lumii, a fost lovită de un seism devastator. Ziduri și clădiri s-au prăbușit, numeroși oameni au murit, iar supraviețuitorii au rămas cu spaima unei nenorociri pe care nu o puteau înțelege și nici împiedica.
În amintirea acelui eveniment, Biserica a păstrat o pomenire liturgică în ziua de 26 octombrie, odată cu sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Rânduiala cuprinde cântări și rugăciuni speciale, iar la Sfânta Liturghie este prevăzută și citirea Evangheliei cutremurului.
Este o alegere impresionantă. În locul unei relatări despre cetăți distruse și oameni îngropați sub ruine, Biserica a ales să ne pună înainte o corabie amenințată de valuri și pe Hristos aflat în mijlocul celor înspăimântați.
De fapt, asemănarea este tulburătoare.
În timpul unui cutremur, omul pierde pentru câteva clipe una dintre cele mai vechi certitudini ale existenței sale: siguranța pământului de sub picioare. Ne construim casele pe el, ridicăm biserici, înălțăm orașe, ne întemeiem familii și ne facem planuri pentru zeci de ani. Pământul este locul pe care ne sprijinim întreaga viață.
Și, deodată, acest sprijin începe să se miște.
În asemenea clipe, omul înțelege cât de fragile sunt multe dintre lucrurile cărora le acordă atâta importanță. Nu mai contează funcțiile, averile, orgoliile și disputele de fiecare zi. Contează viața. Contează cei dragi. Contează să auzi vocea copilului, să știi că părinții sunt bine, să poți deschide ușa și să ieși la lumină.
Cutremurul nu face deosebire între bogat și sărac, între omul cunoscut și cel neștiut. În fața lui, condiția omenească își arată vulnerabilitatea.
Dar Evanghelia ne îndeamnă să privim dincolo de această vulnerabilitate.
În corabia ucenicilor, Hristos nu era absent. Era acolo, împreună cu ei, deși dormea. Iar somnul Lui, atât de greu de înțeles în mijlocul furtunii, nu însemna lipsă de grijă.
De câte ori nu trăim și noi această tulburare? Ne rugăm, trecem prin suferințe, așteptăm ajutor și avem impresia că Dumnezeu tace. Îl căutăm în momentele de boală, în ceasurile pierderii cuiva drag, în nenorocirile care ne răstoarnă planurile. Și uneori nu înțelegem de ce nu vine răspunsul pe care îl așteptăm.
Ucenicii au cunoscut această neliniște înaintea noastră.
Au văzut valurile, au simțit corabia clătinându-se și L-au găsit pe Hristos dormind.
Dar nu L-au părăsit. Au alergat la El.
Aici se află taina rugăciunii lor.
Nu au încetat să se teamă înainte de a-L chema. Nu au așteptat să devină curajoși. Au venit la El cu toată spaima lor și I-au spus că pier.
Credința nu înseamnă absența fricii. Înseamnă să nu rămânem singuri cu frica noastră.
În legătură cu marile cutremure, oamenii au vorbit adesea despre pedeapsa dumnezeiască. Și vechile texte bisericești păstrează expresii care îndeamnă la pocăință în fața unor asemenea nenorociri. Dar nu trebuie să transformăm tragediile în prilejuri de judecare a celor care suferă.
Hristos Însuși, vorbind despre cei optsprezece oameni peste care s-a prăbușit turnul Siloamului, întreabă dacă aceștia erau mai vinovați decât ceilalți locuitori ai Ierusalimului. Și răspunde că nu.
Cutremurele sunt fenomene naturale, iar victimele lor nu pot fi socotite vinovate pentru nenorocirea care le-a lovit viața.
În fața suferinței, creștinul este chemat să ajute, să aline și să se roage, nu să caute păcatele celui peste care s-a prăbușit o casă.
Iar grija pentru viață cere și responsabilitate omenească: locuințe sigure, clădiri consolidate, pregătire și solidaritate. Rugăciunea nu înlocuiește datoria de a ne proteja unii pe alții.
M-am întors cu gândul la toate acestea după cutremurul din noaptea aceasta.
A durat puțin. Pământul s-a liniștit, iar lucrurile și-au reluat nemișcarea obișnuită. În case, oamenii au încercat să adoarmă din nou. Orașul și-a continuat viața, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar acele câteva secunde au fost suficiente pentru a-mi readuce în minte corabia de pe Marea Galileei.
Și, mai ales, strigătul ucenicilor.
Au trecut aproape două mii de ani de când oamenii aceia, înspăimântați de furtună, L-au trezit pe Hristos. De atunci, lumea a construit orașe, a ridicat catedrale, a inventat mașini și aparate care cercetează adâncurile pământului. Știm incomparabil mai multe despre natură și despre mișcările ei.
Dar n-am încetat să fim vulnerabili.
Iar când pământul începe să tremure, descoperim că, dincolo de tot ceea ce am învățat și am construit, avem nevoie și de un sprijin lăuntric.
Evanghelia cutremurului nu ne promite că toate primejdiile vor dispărea și nici că rugăciunea ne va feri de orice suferință. Ne arată însă că omul Îl poate chema pe Dumnezeu chiar din mijlocul fricii, cu puține cuvinte, fără pregătire, fără solemnitate.
Așa cum au făcut ucenicii în noaptea furtunii.
„Doamne, mântuiește-ne, că pierim!”
Pământul se poate clătina. Zidurile se pot prăbuși. Lucrurile în care ne-am pus încrederea se pot dovedi trecătoare.
Dar, atunci când se liniștesc zgomotele și trece spaima, rămâne întrebarea care ne însoțește întreaga viață: pe ce ne întemeiem, în cele din urmă, existența?
Evanghelia ne întoarce privirea spre Hristos, Cel Care Se afla în corabie chiar și atunci când furtuna părea să fi pus stăpânire pe toate.
Și ne amintește că, atunci când totul se clatină în jurul nostru, cel mai important este să nu se clatine și ceea ce am zidit în suflet.