Nu mai plângeţi!

Sunt multe tristeţi în lume, crunte şi neiertătoare, care lovesc inima omului şi-i aduc nefericirea. Însă cea mai nemiloasă, pentru om, este întristarea morţii. Căci toate nefericirile trec, inima îşi recapătă vioiciunea, iar sufletul îşi poate înălţa din nou „privirea“ către soare. Din lovitura morţii însă, din lovitura neiertătoare a morţii, viaţa iese totdeauna zdrobită, iar bucuria de a trăi este pe jumătate pierdută, dacă nu şi mai mult. Întristarea morţii covârşeşte mintea, frânge dârzenia firii şi zdrobeşte tăria sufletului. Înţelegem astfel de ce oamenii sunt cutremuraţi de groaza morţii…

Conform Sfintei Scripturi, moartea nu este topire în putreziciune şi nici pierdere în nefiinţă, ci este o trecere firească spre o viaţă nematerială, a sufletului, în nădejdea învierii lui Hristos, Care ne-a dat garanţia învierii generale. Evanghelia acestei duminici aminteşte de o moarte şi de o înviere. Sfântul Evanghelist Luca ne istoriseşte faptul: un tată disperat de boala gravă a fiicei sale, o fetiţă de 12 ani, se roagă de Iisus, în genunchi, să vină neîntârziat să-i salveze fiica. În timpul convorbirii, când Iisus se pregătea să plece, a venit un slujitor, care a adus ştirea că fiica murise… şi să nu-L mai tulbure pe Învăţătorul. Dar Iisus a mers la copilă şi i-a găsit pe toţi ai casei plângând şi bocind pe copila decedată. Atunci le-a zis: Nu plângeţi, fata nu a murit, ci doarme… şi, strigând-o, s-a întors duhul de viaţă în ea şi s-a sculat îndată. Sfânta Evanghelie nu dă numele fetei, ci numai pe al tatălui, care se chema Iair şi era „mai marele Sinagogii“. Este vorba, deci, de minunea învierii ficei lui Iair (Luca 8, 41-56).

În împrejurări grele, când fiinţa omunului este răpusă de deznădejde şi apăsată de disperare, în faţa fatalităţii care-l pune pe om în situaţii fără ieşire, în faţa ireparabilului, omul are totuşi o punte de scăpare, un colac de salvare, care-i dă posibilitatea să respire şi să-şi găsească echilibrul frânt de loviturile năpraznice ale morţii. Pentru asemenea situaţii, Creatorul a pus în fiinţa omului un mecanism care declanşează resorturile intime ale firii şi a lăsat o supapă de siguranţă, prin care se eliberează întristările condensate în fiinţa umană, făcând astfel să scadă tensiunea la cote suportabile. Miracolul acestei descătuşări este plânsul: plânsul şi lacrima lui.

Ce este plânsul, de unde vine, ce anume îl provoacă, ce resorturi intime pun în mişcare lăuntrul firii omeneşti, sunt lucruri greu de explicat şi ţin de domeniul miracolului. Ştiinţa dă explicaţii asupra acestui fenomen psiho–fizic, dar noi, privind mai în profunzimele sufletului omenesc, considerăm fenomenul ca pe un miracol.

Plânsul este o taină a sufletului omenesc. Este o răscolire în adâncul fiinţei umane, inexplicabilă, un zdruncin care înmoaie inima şi-i dă vibraţia duioşiei; este o răscolire, un chin al făpturii noastre, care trage din fibre nevăzute semnele bucuriei, sau ale durerii, sau ale părerii de rău, sau ale dorului. Este o descărcare a lăuntrului omenesc. Este şi armă şi capitulare în acelaş timp: cu o lacrimă poţi răpune un adversar redutabil, poţi câştiga inimi, şi tot cu ea, fără să vrei, poţi să dezvălui slăbiciuni care te îngenunche. Plânsul filtrează simţămintele firii omeneşti.

Ofranda plânsului este lacrima, esenţă a bucuriei, a durerii, a regretului sau a dorului. Lacrima spală firea, scoate sufletul din cătuşele apăsării, uşurează, potoleşte şi limpezeşte fiinţa lăuntrică a omului; necunoscuta fiinţă omenească! Lacrima înrourează ochii. Strânsă la fereastra sufletului – ochii sunt fereastra sufletului, această ofrandă a firii omeneşti care este lacrima, se revarsă prin lumina ochilor ca nişte mărgăritare de mult preţ. Plânsul şi lacrima înseninează fruntea şi dă omului avânt şi încredere… Lacrimile sunt un dar nepreţuit al cerului.

Ce puteau, deci, să facă părinţii, rudele şi prietenii fiicei lui Iair în faţa groaznicului deznodământ al morţii? Cum puteau ei să întâmpine dureroasa plecare din viaţă a fiicei lor? Ei au făcut ceea ce au făcut şi fac toţi oamenii, de când e lumea, la căpătâiul unui mort: ei au plâns. Au plâns, au bocit, au vărsat lacrimi ca să-şi potolească durerea şi să facă mai suportabilă pierderea făpturii iubite. Aşa a plâns şi mama acelui tânăr, pe care Iisus a întâlnit-o la porţile cetăţii Nain, a plâns cu inima zdrobită, un plâns provocat de durerea morţii. Aşa a plâns Maica Domnului la picioarele Crucii de pe Golgota, aşa au plâns femeile mironosiţe lângă mormântul din grădina lui Iosif. Aşa au plâns surorile lui Lazăr pentru fratele lor. Aşa a lăcrimat Iisus pentru Sfânta Cetate a Ierusalimului, pe care a văzut-o sortită pieirii pentru necredinţa ei…

Cu suspinuri adânci şi cu dorinţa iertării a plâns femeia păcătoasă în casa fariseului Simon, când a vărsat parfumatul mir de nard pe capul lui Iisus şi I-a udat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei. Lacrimi amare de pocăinţă a vărsat bătrânul Apostol Petru, când şi-a trădat Învăţătorul prin întreita lepădare. Lacrimi cu frângere de inimă a vărsat Maria Magdalena în dimineaţa fericită a Învierii, când n-a mai găsit în mormânt trupul iubitului ei Izbăvitor. Un singur om, într-o situaţie grea şi fără ieşire, pe nume Iuda, avea nevoie să plângă pentru cumplita faptă săvârşită, dar n-a mai avut timp căci, mustrat de conştiinţă, aruncând arginţii, a mers şi s-a spânzurat.

Tuturor acestor lacrimi vărsate, Domnul Hristos le-a dat un răspuns, le-a adus o mângâiere şi le-a acordat o încredinţare. Mântuitorului nu I-a plăcut plânsul izvorât din suferinţă. De aceea, El S-a aplecat cu duioşie spre femeia din Nain şi spre toţi din casa lui Iair şi a căutat să le vindece durerea şi să le şteargă lacrimile: „Nu mai plângeţi!“, le-a zis El. Parcă ar fi vrut să spună: Nu plângeţi, căci Eu pot să vă aduc alinarea, pot să vă dau mângâiere, pot să vă redau bucuria şi încrederea în viaţă. Şi, ca vorba să nu rămână fără acoperire şi pentru ca încrederea pe care oamenii o aveau în El să nu se spulbere, Iisus îi cheamă pe cei trei morţi la viaţă şi-i încredinţează părinţilor, rudelor şi cunoscuţilor lor. Astfel, lacrimile durerii sunt şterse de bucuria învierii…

Supinurile femeii care păcătuise le-a potolit prin încredinţarea că unde se va vesti Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut ea pentru Iisus. Amărăciunea lacrimilor lui Petru a schimbat-o în dulceaţă, prin restabilirea apostoliei: „Paşte oile Mele!“. Iar lacrimile Mariei le-a şters prin mângâietoarea veste a Învierii, dându-i astfel fericirea de a fi prima fiinţă care L-a văzut pe Iisus cel înviat… Pe nimeni Iisus n-a lăsat fără răspuns şi fără răsplătire. Numai lui Iuda nu i-a mai putut da nici un răspuns, nici o încredinţare, căci el şi-a ales singur osânda.

Totdeauna, în faţa morţii, apăsaţi de groaza ei, am căutat o scăpare, o putere, o tărie care să ne ajute, să fie cu noi, să fie în inimile noastre, în sufletele noastre. Ca acest Iair din Evanghelie, am dat fuga după Hristos, disperaţi, ca să-I cerem ajutorul.

Dar n-am ştiut pe unde să umblăm, n-am ştiut unde să-L căutăm. Am răsfoit pagini de cărţi, am gustat cu nesaţ plăcerile, am alergat după închipuiri, după deşertăciuni, fără să ştim, şi am plâns cu Maria Magdalena pentru că nu L-am găsit pe Iisus. Într-un singur loc nu am căutat: în Biserică şi în Evanghelie. Trebuia să ştim că acolo Îl găsim pe Iisus, că acolo sălăşluieşte Logosul, Cuvântul Întrupat. Trebuia să ştim că de acolo izvorăşte tăria puterii Lui, că acolo este scris izbăvitorul Lui cuvânt: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 20).

Dacă Îl căutăm pe Iisus cu ardoare, trebuie să ni-L însuşim, să-I facem loc în sufletele noastre. Ca Iisus să fie cu noi, trebuie să primenim fiinţa noastră sufletească şi trupească de tot răul, să fim „curaţi cu inima“ (Matei 5, 8). Să mărturisim decăderea noastră, să cerem iertare. Să luăm veşmântul smereniei şi să mărturisim ca bătrânul Apostol Petru: „la cine ne vom duce, Doamne? Tu ai cuvintele vieţii veşnice“ (Ioan 6, 68).

În această frământare a fiinţei noastre, în pragul disperării, apare nădejdea învierii şi a vieţii noastre veşnice. Este un adevăr, că Hristos a înviat şi S-a făcut începătură celor adormiţi. Hristos, idealul vieţii noastre creştine, Hristos cel înviat este cu noi. El nu moare, ci rămâne deapururi viu şi sfânt: „este Acelaşi ieri şi azi şi în veac“ (Evrei 13, 8). De aceea nu trebuie să plângem noi, cei care propovăduim învierea. Să ne hrănim sufletele cu puterea dragostei Lui. Noi nu trebuie să plângem, nici să ne tânguim de spaima morţii, căci avem cu noi Evanghelia cu toate mângâierile ei, avem Sângele lui Hristos şi Trupul Lui şi Crucea patimilor Lui, avem altarele noastre proslăvite de veacuri, avem harul Lui sfinţitor, avem nădejdea Învierii şi povaţa Duhului Sfânt cu bogatele lui daruri.

În faţa greutăţilor vieţii şi a nimicitoarei puteri a morţii, noi nu trebuie să plângem, căci Iisus este viu şi stă la „îndemâna“ noastră. El ne cere să lăsăm drumurile păcatului şi, ca pe Iair din Evanghelie, ne îndeamnă să credem, căci „celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă“ (Marcu 9, 23). Ca pe nişte fii risipitori ne cheamă să venim şi să primim veşmântul nou al omului nou, să ne încălzim inima la vatra încinsă de focul iubirii ce se revarsă din Evanghela Lui. Ca unii ce avem garanţia învierii, nu trebuie să plângem… iar ca unii ce avem porunca iubirii, pe nimeni nu trebuie să-l facem să plângă! Pe nimeni să nu-l facem să plângă, nici prin cuvântul nostru, nici prin fapta noastră, nici prin vreo atitudine a noastră, pe nimeni nu trebuie să-l facem să plângă. Ci, precum vrem să ne facă nouă oamenii, să facem şi noi lor asemenea (Luca 6, 31).

Reduceri!