Rigorile postului creştin

Omul zilelor noastre, omul modern, creştin sau necreştin, îşi trăieşte viaţa într-un ritm trepidant, în permanentă frământare fizică şi psihică, ceea ce poate duce la slăbirea resorturilor spirituale, care trebuie să asigure şi să păstreze echilibrul necesar unei existenţe armonioase a fiinţei noastre. Hărţuit de grijile multe ale vieţii zilnice şi constrâns de norme şi planificări pe care trebuie să le îndeplinescă – ba să le şi depăşească – omul îşi trăieşte viaţa mai mult la suprafaţa ei, la nivelul instinctului de conservare, şi nu mai năzuieşte – nu mai are timp să năzuiască – la o adâncire a realităţilor vieţii, la o interiorizare, care să-i deschidă perpectivele unei trăiri în duh, a unei vieţi îmbunătăţite…

De aceea, pentru cei care mai au „urechi de auzit“ şi care vor „să audă“, Biserica îşi rosteşte nepregetatul său apel şi-i cheamă pe oameni să se refacă, prin Duhul, ca să poată trăi viaţa ca ceva necesar, justificat şi util. Biserica strigă: „Pocăiţi-vă!“, şi ne cheamă să ne întoarcem la adevăratele valori ale vieţii, la valorile ei spirituale, veşnice şi nedezminţite, şi să trăim viaţa din interior şi în afară. Din adâncul conştiinţei morale, să ne formăm o mentalitate nouă, în raport cu necesităţile vieţii. Biserica ne cheamă şi ne îndeamnă să reducem în chip rezonabil trebuinţele vieţii materiale, ca să lăsăm drum deschis afirmării valorilor morale şi spirituale ale vieţii. Ea, Biserica, ne cere să frânăm puterile centrifuge ale vieţii, care sunt izvorul păcatelor. Se cere să înfrângem păcatul şi să purificăm unda de viaţă a sufletului, eliminând din firea noastră tot ce este păgubitor şi putred, tot ce aduce lâncezeală şi frânează avântul în fiinţa noastră spirituală. Biserica ne cere să dezinfectăm şi să însănătoşim viaţa noastră sufletească, pentru a putea să primim, să înţelegem şi să asimilăm adevărul Sfintei Evanghelii.

Păcatul este boala sufletului. De aceea a fost denunţat chiar de Mântuitorul, ca operă a diavolului, care ispiteşte şi sminteşte inima omului, iar mintea i-o tulbură, împingându-l la gânduri, judecăţi şi fapte care îl degradează şi îl descalifică pe om. Ştim că împotriva diavolului ni s-a dat o armă ucigătoare, care este Sfânta Cruce. Şi mai ştim că „neamul potrivnic“, care chinuie sufletul omenesc, se scoate numai cu rugăciune şi cu post, cum ne învaţă Iisus Domnul. Deci, postul este un instrument eficient, recomandat în lupta noastră spirituală. Ne aflăm în timpul postului, în postul Crăciunului, într-un moment propice renaşterii noastre spirituale. Iar această perioadă favorabilă vieţii noastre interioare are o durată de 40 de zile (de la 15 noiembrie până la 25 decembrie). S-a lăsat sec la 14 noiembrie, ziua Sfântului Apostol Filip. (Dacă această zi ar fi căzut miercurea sau vinerea, postul ar fi început cu o zi mai înainte).

Acest post este vreme de pregătire, pentru a întâmpina cuviincios Naşterea Domnului. El aminteşte de „noaptea“ în care a trăit omenirea înainte de venirea lui Iisus, când aştepta în post şi rugăciune.

Această perioadă de post a fost prefigurată de postul lui Moise de 40 de zile, în pustiu, înainte de a primi legea pe muntele Sinai (Ieşirea 34, 28), precum şi de postul, tot de 40 de zile, al profetului Ilie.

Ca şi nivel al asprimii, este unul mediu. În ultima zi a postului – ajunul Crăciunului – se ajunează până la ivirea luceafărului, care închipuie steaua magilor, şi atunci se mănâncă uscat: seminţe, poame, turte sau covrigi. În această perioadă, pentru a vesti marele praznic al Naşterii Domnului, preoţii merg cu icoana, aducând în casele credincioşilor vestea Naşterii lui Iisus.

În orice zi ar cădea Crăciunul, se mănâncă dulce, pentru bucuria praznicului.

În afară de postul Crăciunului, mai sunt trei posturi mari: al Paştilor sau Patimilor, care ţine şapte săptămâni, al Sfintei Maria-Mare, de la 1 la 15 august, în cinstea Maicii Domnului, şi al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, cu durata schimbătoare, fiind legat de data sărbătoririi Rusaliilor.

Pe lângă aceste patru posturi cu durată mai îndelungată şi în timpul cărora creştinii sunt datori, din respect pentru conştiinţa lor, să se spovedească şi să se împărtăşească, Sfânta Biserică a rânduit şi posturi mai scurte, de câte o zi, aşezate în cinstea sau comemorarea unor evenimente de seamă din viaţa ei. Acestea sunt:

Miercurea şi Vinerea, în fiecare săptămână, în cinstea Patimilor Domnului, deoarece în ziua de Miercuri cărturarii şi fariseii au ţinut sfat ca să-L prindă pe Iisus, iar Vineri L-au răstignit pe cruce;
La 14 Septembrie – Înălţarea Sfintei Cruci, zi aspră de post, păstrată tot în amintirea Patimilor Domnului şi a cinstitei Cruci, găsită de împărăteasa Elena;
În Ajunul Bobotezei – în amintirea celor care ţineau post şi rugăciune, ca a doua zi să primească botezul;
La 29 August – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, o zi de post şi plângere pentru uciderea celui mai zelos învăţător al postului şi pocăinţei.

Creştinii mai pot posti şi în ziua de luni, când au de făcut făgăduinţe înaintea lui Dumnezeu. În nici un caz nu se obişnuieşte a se posti Joia, Sâmbăta şi Duminica, fiind zile de bucurie duhovnicească.

Sunt zile de miercuri şi vineri când nu se posteşte, ca un semn de respect faţă de marile praznice, precum Naşterea, Botezul, Învierea Domnului sau Pogorârea Sfântului Duh. Sunt însemnate în calendar cu denumirea de „harţi“, fiind zile de dezlegare de la regula postului:

De la Crăciun la Ajunul Bobotezei;
Nu se posteşte, de asemenea, la Crăciun şi Bobotează, dacă aceste mari sărbători cad vinerea sau miercurea.
În săptămâna luminată a Paştilor;
În săptămâna de după Rusalii, înainte de postul Sfinţilor Apostoli;
În săptămâna I a Triodului – între „Duminica vameşului şi a fariseului“ şi „Duminica fiului risipitor“;
În săptămâna Brânzei – înainte de lăsata secului, cu dezlegare numai la lapte, ouă şi brânză.

Aşadar, Sfânta Biserică este purtătoare de grijă cu privire la pregătirea duhovnicească şi morală, pe care creştinii trebuie s-o facă în cinstea marilor evenimente din viaţa Bisericii. Biserica a fixat soroace mai lungi şi mai scurte şi zile de post pe care credincioşii să le ţină şi să le cinstească cu evlavie. Deci, creştinii sunt datori să ţină posturile, după rânduială.

Postul este un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, este o formă de pocăinţă, deci o faptă de virtute. Dar, totodată, postul este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă, un act de renunţare de bună voie la ceva care ne este îngăduit. Izvorul acestui exerciţiu de asceză trebuie să fie iubirea şi respectul pe care îl datorăm lui Dumnezeu.

În acord cu aceste învăţături, mărturisirea creştină ortodoxă precizează că postul este înfrânarea de la toate mâncărurile, sau în caz de boală numai de la unele, de la băuturi şi de la alte lucruri lumeşti şi de la toate dorinţele rele, pentru ca omul creştin să-şi poată face rugăciunea mai cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, să omoare poftele trupului, câştigând harul lui Dumnezeu. În acest înţeles, postul este un mijloc de desăvârşire, de educare a voinţei trupului, un semn văzut al râvnei şi sârguinţei noastre, spre asemănare cu Dumnezeu şi îngerii, care n-au nevoie de hrană. Sfântul Simeon al Tesalonicului ne învaţă că „postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană… Este viaţă şi petrecere îngerească, pentru că şi îngerii sunt fără hrană… Postul este omorârea trupului, că acesta, hrănindu-se, ne-a făcut morţi… Şi izgonirea patimilor este postul, căci lăcomia întărâtă patimile trupului“.

Deşi apare ca un moment de privaţiune, în fapt postirea întăreşte trupul şi curăţă sufletul. Păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului spre o trăire curată. Legea veche a recomandat şi a impus poporului împlinirea postului (Ieşirea 34, 28).

În legea nouă, Mântuitorul Iisus Însuşi a postit 40 de zile înainte de a ieşi la propovăduire (Matei 4, 2). Iisus ne învaţă cum să postim (Matei 6, 16) şi ne arată că diavolul poate fi izgonit numai cu post şi rugăciune (Matei 17, 21). Au postit şi Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor şi au rânduit posturi pentru urmaşii lor.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii laudă postul şi-l recomandă cu stăruinţă deoarece „postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează“.

Respectarea posturilor este o datorie a bunilor creştini, fiind şi o poruncă a Bisericii (a II-a), argumentată canonic (Canonul 69 apostolic). Se recomandă un post complet, cu trupul şi cu sufletul, în egală măsură, înfrânarea de la patimi, de la păcate şi ispite, rugăciunea şi pocăinţa. Conform învăţăturii Bisericii, postul nu trebuie să fie doar de bucate, ci şi de purtări şi atitudini păcătoase, postind „post primit, bine plăcut Domnului. Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul adevărat“, aşa cum scrie cartea bisericească – Triod.

Marele dascăl al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântare a III-a către poporul antiohian, ne prezintă în cuvinte convingătoare postul şi ţinerea lui: „Postiţi? – zice marele ierarh, arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sărac, ai milă de el, un duşman, împăcă-te cu el, pe un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul şi urechile, şi picioarele şi mâinile voastre şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate de hrăpire şi lăcomie. Piciorul nealergând la priveliştii urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Gura trebuie să postească de ocări şi de alte vorbiri ruşinoase“.

Făcând aşa, prin post ne asigurăm câştigarea mântuirii.