Bazele canonice ale autocefaliei

Crearea şi dezvoltarea neamurilor, cu limbă şi tradiţii diferite, este opera divină pe care Mântuitorul Iisus Hristos, ca împlinitor al voii Tatălui a respectat-o, impunând împlinirea ei şi de către Sfinţii Apostoli prin porunca pe care le-a dat-o când i-a trimis la propovăduire (Matei 28, 19 – 20), învrednicindu-i, apoi, în ziua Cincizecimii, ca să vorbească în limbile popoarelor (Fapte 2, 4-6)

Factorul etnic este prezent în organizarea Bisericii Ortodoxe de la începutul existenţei sale şi până în zilele noastre. El a fost impus de către viaţa însăşi, în desfăşurarea ei istorică. Creştinismul s-a născut şi există în condiţii date şi el nu poate exista decât în condiţii de normalitate, decât respectând datele esenţiale ale vieţii. Dacă le-ar contrazice, creştinismul s-ar contrazice pe sine, s-ar izola şi ar dispărea.[1].

În concepţia ortodoxă, neamurile nu intră în disoluţie o dată cu primirea botezului şi intrarea în creştinism. Lor le este îngăduit să-şi menţină identitatea etnică în sânul identităţii creştine, căci identitatea este un dat fundamental.[2]

Ortodoxia respectă individualitatea etnică şi graiul fiecărei naţiuni, considerând popoarele ca unităţi distincte, diverse, ale comunităţii umane, şi ab iniţio al naturii create, ele intrând în mod egal în iubirea lui Dumnezeu[3].

Acceptarea etnicităţii popoarelor creştine nu a primejduit niciodată unitatea bisericească şi caracterul ei universal, fiindcă această unitate realizează şi păstrează legătura permanentă, în spiritul dragostei frăţeşti, dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, ca mădulare egale ale Trupului tainic al Domnului.[4]

Această concepţie privitoare la importanţa ce o dă creştinismul factorului etnic stă la baza organizării sociale a Bisericii, fiind exprimată în doctrina canonică sub forma principiului etnic.[5]

Acest principiu este exprimat de canonul 34 apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să nu săvârşească fără încuviinţarea acestuia; ci fiecare să lucreze numai cele ce privesc la parohia (episcopia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu întreprindă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mărturisi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.“[6].

Acest canon a creat premiza apariţiei principiului autocefaliei, principiu prin care se determină modul de conducere în mod complet independent al unei biserici locale, dar cu păstrarea unităţii dogmatice, cultice şi canonice cu celelalte Biserici, al unei unităţi bisericeşti, ierarhice, sinodale şi teritorial determinate.

Autocefalia este independenţa administrativ – jurisdicţională a unei unităţi bisericeşti ortodoxe, constituită pe bază sinodală, faţă de altă unitate constituită în acelaşi fel, în cadrul ortodoxiei ecumenice.[7]

Aşa după cum se poate constata, acest canon, fără să aibă caracter imperativ, dă posibilitatea fiecărui neam să recunoască şi să cinstească pe cel dintâi dintre episcopii săi. Aici, sunt enunţate cele mai importante principii de drept canonic, socotite ca fundamentale, pentru că exprimă fidel învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos cu privire la exercitarea puterii bisericeşti şi anume: principiul autocefaliei; principiul autonomiei interne şi externe şi principiul sinodalităţii.

Principiu etnic constituie temeiul canonic în baza căruia orice Biserică autocefală îşi poate întinde jurisdicţia asupra diasporei sale.[8] Acest principiu nu vine în contradicţie cu cel teritorial, ci sunt complementare, deoarece o Biserică organizată la nivel etnic îşi poate structura, apoi, funcţionarea la nivel teritorial, căci etosul nu poate fi interpretat ca ţinut. Omogenitatea unei comunităţi nu este dată, din punct de vedere ontologic, de apartenenţa teritorială, ci de caracteristicile celor care o compun. O asemenea comunitate nu poate exista fără „ingredientele“ necesare, iar un rol prioritar îl are limba, ca mijloc de comunicare.

„Aparţii neamului tău, aşa cum aparţii mamei tale, aşa cum eşti tributar ochilor şi picioarelor tale. Nu poţi evada din condiţia ta ontologică. Nici nu ţi-o poţi trăda nepedepsit de viaţă. Cultura şi tradiţiile Neamului tău îţi aparţin, te îmbogăţesc şi îmbogăţesc Biserica în general.“[9]

Baza canonică a autocefaliei bisericeşti o constituie principiul etnic.

Numai astfel trebuie percepută relaţia dintre principiul etnic şi cel teritorial al organizării bisericeşti. Principiul etnic trebuie să constituie şi baze împărţirii administrative a bisericii şi nu principiul teritorial aşa cum susţine

Principiul etnic a primit atâta importanţă în Biserică pentru că el crază sentimentul apartenenţei şi identităţii fără a face excluderi.

El nu se confundă cu etnofiletismul.

Numai interpretarea corectă a canonului 34 apostolic poate stabili cu certitudine relaţia dintre biserica naţională şi biserica universală.

Există astăzi interpretări diferite şi dăunătoare a canonului 34 apostolic – cum este cea din Biserica Rusă unde,,episcopii fiecarui popor trebuie sa cunoasca mai intai acest lucru”-cu toate acestea in contextul istoric constatam ca prin “popor” in canon se intelege teritoriul ocupat de poporul respectiv. Impartirea administrativa a Bisericii se face pe principiu teritorial si nu national[10].

Această interpretare duce inevitabil la alterarea concpţiei bisericeşti despre autocefalie iar încălcarea din dorinţa de dominaţie teritorială a unei bisericii duce inevitabil la sciziuni interne aşa cum se întâmplă astăzi în spaţiul fostei Uniunii Sovietice, unde au dispărut structurile politice unionale create artificial însă au rămas active cele ecleziastice care încalcă dreptul la autocefalie prin încălcarea dreptului la asistenţă sprituală a diasporei bisericilor orotodoxe surori[11] şi păstreză spiritul sovietic.

Afirmaţia conform căreia „In conditii normale crestinii pravoslavnici de orice nationalitate care traiesc pe acelasi teritoriu ,constiuie una si aceeasi parohie si se subordoneaza aceluiasi episcop »[12].vine în distonanţă cu firescul creaţiei şi cu harul cinzecimii.

De aceea în Biserica Orotodoxă consideră că la baza principiului autocfaliei stă principiul etnic.

Autocefalia de facto

Primele manifestări ale autocefaliei

Din cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe din Ţara românească şi Moldova reiese că biserica din cele două ţări româneşti sau bucurat de o independenţă egală autocefaliei. Cele două biserici nu au fost considerate nicicând parte integrantă a Patriarhiei Ecumenice sau a altor biserici[13].

În decursul istoriei sale biserica românilor s-a bucurat permanent de exercitarea deplină a celor trei slujiri: învăţătorească, sacramentală şi jurisdicşională[14].

Manifestarea modului autocefal de conducere s-a realizat în secolele anterioare prin lupta dusă pentru neamestecul în treburile bisericeşti ale românilor.

Singura perioadă din istoria Bisericii Ortodoxe Române în care s-a încercat limitarea autocefaliei a fost epoca fanariotă când scaunele domneşti erau ocupate de greci din Fanar, iar scaunele episcopale erau ocupate ierarhi greci.

De aceea, în perioada revoluţiei de la 1848 şi a fost cauzată de amestecul în treburile interne ale Bisericii Române din partea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Forma cea concretă de amestec în treburile interne era posesiunea unor largi suprafeţe de teren în ţările române.[15]

Războiul Crimeii s-a sfârşit prin tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, care cuprindea printre alte hotărâri şi unele privitoare la statutul Ţărilor Române. Conform tratatului, Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar cu garanţia celor şapte mari puteri europene, iar Regulamentele Organice vor fi revizuite, potrivit cu dorinţele românilor. În acest scop a fost convocată, în fiecare Principat, câte o Adunare Naţională, Divan ad-hoc,[16] reprezentând toate clasele obşteşti, pentru a hotărî ce fel de întocmire să dea ţării lor.

Curentul pentru unire crescuse mult. Locuitorii din cele două Principate îşi dădeau seama că numai atunci se va putea păşi temeinic pe calea formării unor structuri politice puternice, când se va forma un singur stat, care să ajungă independent. Deosebit de aceasta, ideea unităţii neamului nostru, ca origină, limbă, credinţă, datini şi obiceiuri, nu era nouă.

Dorinţa de unitate a găsit în mitropolitul de atunci, Sofronie Miclescu (1851-1860), un cald susţinător. O luptă aprigă s-a încins între mitropolit şi caimacanul Nicolae Vogoride, care se străduia din răsputeri să înăbuşe ideea unirii, mai ales că turcii îi făgăduiseră pentru aceasta scaunul Moldovei.

Pentru a se combate separatismul, la 21 mai 1857, s-a format în Moldova un ˝Comitet al Unirii˝ având în frunte pe Arhim. Neofit Scriban.

În şedinţa din 4 noiembrie 1857 Divanul a votat, cu majoritate de voturi, una din cele mai importante hotărâri: ˝Recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele de orice chiriarhie˝. În aceeaşi şedinţă s-a hotărât ca mitropoliţii şi episcopii ţării să fie aleşi numai dintre români.

În afară de acestea, Divanul a ales din sânul său o Comisie, având sarcina să formuleze revendicările cuvenite pentru viitoarea organizare a Bisericii româneşti[17].

Toate dorinţele şi propunerile referitoare la viaţa religioasă au fost înfăţişate comisiei europene de la Bucureşti, care le-a adus la cunoştinţa Conferinţei întrunite la Paris în vara anului 1858. Cu toate acestea, în această Conferinţă, nu s-a atins de loc problema bisericească, rămânând mai departe în lucrare vechile aşezăminte ale ţării, până în 1859, când a intrat în vigoare Convenţia de la Paris din 1858.

În epoca lui Cuza lupta pentru autocefalie a atins punctul culminant.

Unitate naţională şi autocefalie bisericească

Nevoia unei biserici autocefale – o necesitate de ordin naţional

Epoca în care a domnit Cuza se distinge printr-un număr mare de reglementări legislative şi atitudini politice, dar şi printr-o activitate diplomatică intensă, începută înainte de realizarea unirii Moldovei şi Munteniei.

Odată cu unirea Principatelor Române sub un singur sceptru speranţa realizării acestui deziderat ecleziastic şi naţional a renăscut.

Biserica românească din timpul lui Cuza – o biserică cu adevărat autocefală

Despre autocefalie şi starea de autocefalie pe care au avu-o bisericile din spaţiul românesc s-a scris adesea, aducându-se argumente logico istorice solide. Totuşi, se poate vorbi de o biserică românească cu adevărat autocefală din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Importanţa bisericească dar şi politică pe care o avea dobândirea autocefaliei bisericii din Principatele Române poate fi constatată chiar din textul primei constituţii româneşti[18].

În corespondenţa purtată cu Patriarhia Ecumenică domnitorul Alexandru Ioan Cuza afirma: Vreau ca Biserica Ortodoxă Română să aibă o exprimare legală în stat.

Art. 21 al Constituţiei din 1866 are următorul conţinut : ˝Libertatea de conştiinţă este absolută. Staul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere onoarei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului.

Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiune dominantă în Statul Român.

Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată , de orice chiriarhie străină păstrându-şi unitatea cu Biserica Ortodoxă a Răsăritului în privinţa dogmelor.

Afacerile spirituale şi canonice ale Bisericii Ortodoxe, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale.

Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi sunt aleşi după modelul ce se determină prin o lege specială.

Autoritatea sinodală – structură internă absolut necesară funcţionării bisericii în mod autocefal

Controversata relaţiei a Bisericii cu Statul din vremea domnitorului român poate fi lămurită prin studierea ţintei finale – crearea unei biserici autocefale.

Biserica Ortodoxă a respins întotdeauna forma de conducere monarhică şi de aceea existenţa unui mitropolit primat nu era suficientă pentru ca o organizaţie teritorial bisericeasă, bine determinată teritorial şi încadrată de etnic să funcţioneze autocefal.

Apostolii, când aveau de tratat chestiuni litigioase se consultau împreună cu ucenicii şi membrii clerului instituţii şi chiar cu simplii credincioşi.[19]

Biserica păstrând succesiunea apostolică ca ˝urmare în timp a Bisericii după sfinţii apostoli˝ a adoptat formele consacrate de tradiţia apostolică pentru conducere şi organizare.[20]

Forma de organizare şi de conducere sinodală a Bisericii a fost privită ca cea mai autentică şi mai corespunzătoare, care se impune în acord cu învăţătura revelată şi cu rânduielile de bază pe care le-au statornicit Sfinţii apostoli şi urmaşii lor pentru organizarea şi conducerea vieţii bisericeşti[21].

Prin canonul 1 al sinodului IV Ecumenic se acordă o deosebită importanţă sinoadelor, şi li se recunoaşte numai lor dreptul de a face legi bisericeşti, pentru buna cârmuire a treburilor bisericeşti.

Biserica este o imensă comunitate de credinţă, de dragoste şi de slujire şi prin rugăciune. Aşa cum se realizează în conştiinţa tuturor credincioşilor şi în chip nevăzut o puternică viaţă comunitară a credinţei şi o puternică comunicare de vieţuire creştină, în dragoste, în slujire sau în rugăciune – tot aşa trebuie să se realizeze în forme exterioare corespunzătoare, aceiaşi trăire în comun sub diverse forme soborniceşti, de slujire, în sensul de săvârşire în comun a tuturor actelor importante prin care se lucrează mântuirea, începând cu slujirea liturgică şi trecând apoi la toate celelalte lucrările de organizare şi conducere a Bisericii[22], care sunt săvârşite în chip sinodal sau sobornicesc[23].

Biserica de pretutindeni şi de totdeauna trebuie să funcţioneze conform principiul sinodal sau al sobornicităţii. Acest principiu constă în rânduiala potrivită căreia Biserica are ca principiale forme de conducere organisme colegiale, ce poată denumirea generică de sinoade.

sinodalitatea episcopală întregeşte comuniunea sau poporului bisericesc, iar aceasta din urmă întăreşte şi susţine comuniunea sau sinodalitatea episcopală.[24] De la celula organizaţie bisericeşti care este parohia până la coronamentul acestei organizaţii, care este sinodul ecumenic, biserica funcţionează pe bază de soboare cu o componenţă diversă.[25]

Deşi instituţia sinodală creată în timpul lui Cuza a fost contestată, totuşi aceasta a fost creată pentru ca Bisericile din Moldova şi Ţara Românească, reunite sub o conducere unică şi sinodală să poată funcţiona autocefal. Statul român a încălcat principiul canonic al autonomiei externe bisericeşti însă a căutat realizarea unei autocefalii funcţionale.

fiind străină nici până atunci în organizarea Bisericii româneşti aşa cum se poate observa din Pravila Mare ( glav. 18-19; 30-32; 391-393.).

La 3 dec. 1864 este adoptat ˝Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române˝[26], decret ce avea ca temei canonic canonul 34 apostolic.[27]

Prin art. 1, Biserica română se declară independentă. Era cel mai important act pe care trebuia să-l obţină şi acesta atât pentru interese de stat cât şi ca o recunoaştere a noului statul dobândit de Biserica Ortodoxă Română. Biserica nu mai putea funcţiona fără o autoritate centrală şi nu mai putea întreţine relaţiile cu celelalte Biserici.

Restul Decretului Organic nu este decât o consecinţă a declarării independenţei Bisericii Române. Decretul Organic instituia un Sinod general al Bisericii Ortodoxe Române şi sinoade eparhiale (art.2). Sinodul general era alcătuit din mitropoliţi şi episcopii aleşi de fiecare eparhie, de către clerul de mir şi din laici cu cunoştinţe teologice. Din Sinod mai făceau parte şi decanii facultăţilor de teologie din Bucureşti şi Iaşi (art. 4).

Sinoadele eparhiale se alcătuiau după aceeaşi procedură (cap. IV, art. 34).[28]

Într-o mică măsură era dată posibilitatea şi laicilor de a face parte din sinoade.[29] Aceasta înseamnă că sinodul general şi cele eparhiale aveau posibilitatea să devină sinoade mixte, dar, după cum se poate constata, nu era obligatorie constituirea lor astfel.[30]

În atribuţiile sinodului general intrau probleme administrative şi judiciare. Din cele legislative amintim: disciplina monahală; legile hirotoniei etc.

Atribuţiile administrative erau: educaţia clerului; judecarea conflictelor dintre episcopi; judecarea în ultimă instanţă a proceselor disciplinare a persoanelor bisericeşti (art. 19).

Decretul organic a fost completat de două regulamente, care arătau cum să se facă alegerea membrilor sinodului general[31]şi cum funcţionează.[32]

Sinodul[33] era condus de Mitropolitul primat, în numele Domnului. Regulamentul interior al Sfântului Sinod la Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, prevede că ˝mitropolitul primat[34] ocupând fotoliul prezidenţial deschide sesiunea.[35]

Convocarea sinodalilor o făcea Ministerul Cultelor cu aprobarea Domnului (art. 9).

Acest Sinod nu s-a întrunit însă decât de trei ori (1865, 1867, 1869). Cu toate aceste a luat o serie de hotărâri concretizate în diverse proiecte şi regulamente privitoare la: independenţa administrativă a episcopiilor şi mitropoliilor; instalarea înaltului cler; disciplina monahală şi a preoţilor de mir; uniformizarea ierarhiei bisericeşti; repartizarea preoţilor de mir pe parohii; înfiinţarea şi zidirea de biserici noi; unificarea şi uniformizarea tipicului bisericesc.[36]

Legea sinodală, după unele mărturii istorice, a fost întocmită în Consiliul de Stat de către bătrânul învăţat Aug. Tr. Laurian.[37] Acesta a luat de normă organizarea bisericească introdusă de Şaguna[38] în Transilvania[39] şi a transpus-o în legea sinodală, cu anumite modificări.

Legea pentru numire şi legea sinodală au produs tulburări atât în interiorul Bisericii româneşti, cât şi în Bisericile din Orient. Biserica Ortodoxă Română a fost acuzată ca fiind schismatică, iar patriarhul ecumenic a fost la un pas de aruncarea anatemei.[40] Se poate însă observa la o analiză mai atentă că acest sinod nu încălca normele canonice deoarece el avea numai atribuţii jurisdicţionale şi administrative. De dogme nu se atingea (art. 6 din Regulament). Legea suferea totuşi de deficienţe în formularea reglementării, iar aceasta a dus la specularea situaţiei.[41]

Combătând legea sinodală, episcopii, apărători ai canoanelor, afirmau că problema constituirii sinodului este o chestiune a Bisericii şi a episcopilor şi nu este de competenţa unor mireni[42] sau a unor autorităţi civile[43]. Necanonicitatea acestui sinod o probau prin canoanele titlului VIII al Nomocanonului lui Fotie.[44]

O altă lege care dă mărturie despre această perioadă este cea a numirii episcopilor şi a mitropoliţilor.

Prin numirea de către Domn a unor episcopi, ierarhii s-au împărţit în două partide. De o parte erau episcopii, numiţi prin decret domnesc,[45] iar pe de alta unii dintre episcopii care nu erau în funcţiune, ci erau numai arhierei titulari.[46]

De ambele părţi erau episcopi cu o solidă pregătire intelectuală. Cei mai vechi îşi bazau afirmaţiile lor pe prevederile canoanelor care condamnau intervenţia puterii lumeşti în viaţa bisericii şi mai cu seamă în alegerea episcopilor.

Can. 4 al Sinodului I Ecumenic preia prevederea canonul 30 Apostolic, însă el prevede ca dintre cele trei acte prin care se instituie un episcop, alegerea, hirotonirea şi numirea, ultimul dintre ele să aparţină puterii civile. Sub ocrotirea acestui canon legea nu mai putea fi acuzată de necanonicitate.[47]

Referitor la acuzaţiile pe care le aducea Patriarhul legilor lui Cuza, acesta răspundea demonstrând ˝antica autocefalie a Bisericii dace˝. De asemenea mai spunea: ˝arhiereii pe care i-am înălţat la scaunele episcopale vacante, au fost aleşi după glăsuirea canoanelor din bărbaţii doririlor comune˝ distinşi prin pietatea, experienţa şi luminile lor.[48]

Patriarhul era gata să arunce anatema asupra Bisericii noastre. Dar, pentru că guvernul provizoriu (căci între timp Cuza a abdicat) promisese că se vor îndrepta lucrurile, Patriarhul s-a mulţumit numai cu ruperea legăturilor canonice, cu episcopii anticanonici.[49] Printr-un proiect de lege votat în Adunare (4 dec.1872) şi Senat (11 dec.1872) se reglementează poziţia episcopilor numiţi de Cuza, menţinându-i cu toate prerogativele demnităţii lor.

Prin această nouă lege din 1872 s-a instituit ˝Sf. Sinod al Bisericii Autocefală Ortodoxe Române˝, menit să păstreze ˝unitatea administrativă, disciplinară şi naţională a Bisericii Ortodoxe în Statul Român˝.

Acest Sinod se întrunea de două ori pe an: primăvara şi toamna şi era alcătuit din cei doi mitropoliţi, din 6 episcopi eparhioţi şi din 8 arhierei titulari. Atribuţiile bisericeşti ale Sinodului erau: să definească şi să reglementeze atribuţiile consistoriilor eparhiale şi a celorlalte organe de conducere şi administraţie prin regulamente întemeiate pe canoane şi pe obiceiul pământului.

Legea din 1872 avea trei mari lipsuri: modalitatea alegerii chiriarhilor; sfera restrânsă a atribuţiilor şi înlăturarea participării sub orice formă a clerului de mirean fie de la alegeri, fie de la conducerea treburilor bisericeşti. Alegerea era încredinţată marelui Colegiu, alcătuit din toţi deputaţii şi senatorii, aleşi fără un program bisericesc, adesea străini de problemele religioase.

Biserica Ortodoxă Română a stat sub cârmuirea legii ei organice din 1872 timp de aproape 40 de ani.

În acest răstimp, deseori s-au ridicat glasuri, care cereau schimbarea unora sau altora din rânduielile acestei legi. Aşa de pildă, se cerea încă de prin anul 1883 ca şi preoţii de mir să-şi aibă reprezentanţii lor în Sf. Sinod[50].

Prin organizarea ce i s-a dat în 1872, Sinodul rămânea izolat de restul clerului,[51] şi de aceea se căuta, cu insistenţă, apariţia unei noi instituţii, ce urma să rezolve această situaţie şi încadrarea în vechea tradiţie sinodală, a sinoadelor ecumenice.

Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Independenţă naţională şi autonomie bisericească
Dobândirea independenţei de stat a României
Relaţiile Bisericii cu Statul în spaţiul geografic românesc au fost de colaborare după modelul simfoniei bizantine. Întărirea instituţiei statale a influenţat în mod pozitiv viaţa bisericească. Biserica a contribuit fundamental la unitatea lingvistică şi culturală a românilor şi a sprijinit permanent dorinţa românilor de unitate şi independenţă[52].
Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică în perioada 1866-1918 , a fost cucerirea independenţei de stat a României. Independenţa de stat era resimţită ca o necesitate vitală, deoarece dependenţa, chiar limitată, oferea premizele subordonării Statului Român intereselor imperiului otoman .
România a promovat, în multe domenii, o politică suverană, chiar şi înainte de războiul pentru independenţă. Aşa este cazul Convenţiei vamale cu Austro‑Ungaria din 1875 . Această convenţie are o dublă semnificaţie. În primul rând, ea a permis pătrunderea mărfurilor din Austro‑Ungaria, în condiţii foarte avantajoase pentru aceasta, ceea ce a determinat ruinarea multor întreprinderi industriale româneşti. În al doilea rând , prin încheierea convenţiei cu un stat european, fără de a se ţine seama de existenţa puterii suzerane turceşti, din punct de vedere al dreptului internaţional, s-a anticipat cucerirea independenţei de stat a României.
După dobândirea independenţei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a cunoscut o perioadă de ascensiune, prin dezvoltarea industriei, a comerţului (în special după introducerea unui sistem vamal protecţionist), prin modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul relaţiilor internaţionale din Europa şi din lume.
La congresul de la Berlin (1878), s-au manifestat unele încercări de amestec în treburile interne ale României, condiţionându-se recunoaşterea independenţei, de modificarea articolului 7 din Constituţie. Prin această modificare, Germania urmărea ca evreii care veneau în România din alte ţări, în special din Germania, să primească automat şi în bloc cetăţenia romană. În anul 1879 articolul a fost modificat, dar într-o formă cu totul diferită, anume s-a păstrat sistemul de acordare a cetăţeniei în mod individual[53].

Deşi au existat multe ameninţări la adresa independenţei de stat a României, procesul început a fost ireversibil, generând modificări structurale consistente în societatea şi în viaţa politică românească.

Anul 1885 s-a petrecut cel mai însemnat eveniment pentru Biserica noastră de la sfârşitul veacului al XIX-lea – recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre de către Patriarhia Ecumenică.[54]

Ioachim III a trimis o epistolă ce conţinea mustrări aspre adresate mitropolitului primat, în scopul susţinerii drepturile sale asupra Bisericii Române. Sinodalii au hotărât să dea un răspuns acestei epistole şi în acest scop au alcătuit o comisie sinodală condusă de Iosif Naniescu al Moldovei (1875-1905). Comisia a întocmit un raport ce a fost trimis Patriarhiei de Constantinopol.

La Crăciunul anului 1884 s-a început o nouă corespondenţă între Biserica Română şi Constantinopol care de altă dată avea să încununeze de succes o luptă purtată cu stăruinţă timp de mai bine de 30 de ani. Patriarhul ecumenic a convocat Sinodul patriarhal cu care a hotărât să încuviinţeze cele solicitate de Biserica Română. Pe baza hotărârii s-a alcătuit tomosul patriarhicesc, prin care Biserica Română era declarată, în mod legal autocefală, de Patriarhia din Constantinopol. În ziua de 25 aprilie 1885 Gh. Ghica – reprezentantul român la Constantinopol – se întorcea cu tomosul de autocefalie.

La 1 mai 1885 s-a întrunit Sinodul, iar Ministrul Cultelor, D. A. Sturdza, a comunicat înaltului for bisericesc tomosul patriarhal pentru autocefalia Bisericii noastre Ortodoxe Române.

Obţinerea statului de Biserică autocefală a fost datorată îndeplinirii condiţiilor de natură dogmatică, canonică şi politică şi în urma solicitărilor comune ale Bisericii şi ale statului.

Celelalte biserici ortodoxe au recunoscut la rândul lor statutul autocefal al Bisericii Ortodoxe Române: primim şi recunoaştem cu cea mai mare osârdie şi dispoziţiune pe sora noastră, cea de curând onorată, Sfânta Biserică Ortodoxă a României ca autocefală şi biserică întru totul de sine stătătoare în universul Ortodox[55].

Consideraţii finale

Biserica românească s-a bucurat permanent de un oarecare grad de autocefalie, fără însă să o deţină şi în mod oficial. Cercetarea istorică a tratat chestiunea autocefaliei biserici româneşti şi diversele forme de supunere jurisdicţională cărora s-au supus, constatând existenţa unei autocefalii reale. Receptarea textelor de legi bizantine şi plămădirea lor a în forma nomocanoanelor proprii poate fi considerată de asemenea o dovada de autocefalie.[56]

Autocefalia a izvorât din dorinţa românilor care şi-au declarat şi organizat biserica pentru a funcţiona autocefal. Conform uzanţelor impuse de normele canonice Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală de jure în urmă cu 120 de ani, de facto însă Biserica noastră funcţiona într-un mod autocefal, bucurându-se de o autocefalie de facto.

Momente esenţiale în organizarea unei biserici autocefale au fost anii 1857; 1866; 1872; 1877; 1882.

Într-o scrisoare de răspuns adresată ecumenicului Sofronie III în anul 1865 Mitropolitul Nifon afirma că Biserica Românească a fost demult şi cu desăvârşire independentă în ceea ce priveşte activitatea ei internă.[57]

Extrasul folosit ca motto este urmarea unei îndelungate tradiţii bisericeşti canonico – dogmatice care a pus mereu accentul unitatea în diversitate care trebuie să existe în biserica lui Hristos,dar şi rodul tăriei şi consistenţei credinţei românilor care au fost statornici şi neabătuţi e la poruncile Mântuitorului Hristos.

Recunoaşterea autocefaliei nu a fost asemenea declaraţiilor şi tratatelor politice care consfinţesc o stare de compromis ci a fost un act de recunoaştere a modului exemplar în care Biserica Românilor în limba şi identitatea poporului a reuşit să propovăduiască şi să urmeze modelul Hristos.

Recunoaşterea autocefaliei este un act declarativ al modului în care Biserica Ortodoxă a lucrat în spaţiul românesc „fiind tare întemeiată pe piatra cea din capul unghiului a credinţei noastre şi pe învăţătura cea sănătoasă, pe care ne-au transmis-o nouă părinţii neatinsă şi fără inovaţiune”

Comitetul clerical din Adunarea ad-hoc, alcătuieşte 14 ˝punturi de dorinţe˝ care să servească de bază la viitoarea organizare a ţării şi a clerului. La 20 dec. 1857 aceste dorinţe au fost supuse Adunării, urmând a fi înaintate Comisiei Internaţionale.

În cel dintâi punct se cerea în mod expres: ˝Autocefalia bisericească a Moldo-României, fiică şi membră a unei sfinte şi soborniceşti şi apostolice Biserici de Răsărit…˝[58].

În martie 1866 Consiliul de Stat prezintă Constituantei un proiect de lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, în care la articolul al II-lea se prevedea că ˝Biserica Ortodoxă Română este şi va rămâne autocefală, liberă şi independentă de orice Biserică străină, întru toate ce priveşte organizarea şi disciplina ei˝[59].

Apoi Constituţia, promulgată la 30 iunie 1866, înscria în cel de-al 21-lea articol al său următoarele: ˝Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor˝.[60]

După de doi ani de aşteptare, proiectul a fost votat de Senat la 5 iulie 1869 şi trecut la Camera deputaţilor, iar spre finele anului 1872 dezideratul autocefaliei este concretizat printr-o lege organică.

În cuprinsul acestei legi nu au fost incluse nici una din pretenţiile ridicate de Patriarhul Grigore al VI-lea. În acest act normativ, Biserica Română este numită de fiecare dată ˝autocefală˝.[61]

La 25 martie 1882, ierarhii Bisericii Române au sfinţit pentru prima dată, la Mitropolia din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir,[62] lucru ce putea fi socotit ca o încercare a unei totale desprinderi de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Cu toate acestea adevăratul moment al recunoaşterii autocefaliei de iure este anul 1885 deoarece, conform rânduielilor canonice o biserică, pe pentru a deveni autocefală trebuie să obţină un tomus de recunoaştere de la Biserica sub jurisdicaţia căreia s-a aflat[63], iar pentru biserica noastră tomosul de recunoaşterea a fost dat cu 130 de ani în urmă.

[1] Ibidem, p. 308.

[2] † Antonie Ploieşteanu, Zece teze despre catolicitate şi etnicitate, în „S.T.“, an. XXXI, (1979), nr.1-4, p. 307.

[3] † Nestor Mitropolitul Olteniei, Studii de teologie istorică, Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1998, p.9.

[4] Prof. Iorgu Ivan, Etnosul-neamul – temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti, în vol. „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1995)“, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1985, p. 200.

[5] În procesul de integrare europeană actual, acest principiu este prezentat ca fiind depăşit, iar cel de suveranitate radical transformat. A se vedea Bogdan Aurescu, Noua suveranitate, Editura All Beack, Bucureşti, 2003.

[6] A ,se vedea traducerea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Orotodoxe, Sibiu, 1993, p. 26. În legătură cu acest canon, a se vedea canoanele paralele: 35 şi 37 ap. 4,6,7 I Ec., 2,3 II Ec., 8 III Ec., 28 IV Ec. 36,39 Trulan; 9 Antiohia.

[7] Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autocefalie, în O, an VII (1956), nr. 3, p.373.

[8] Prof. Iorgu Ivan, Vechimea şi formele raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe, în „G.B.“, an. XL (1980), nr.10-12, p. 794.

[9] Ibidem, p. 312.

[10] Протиерей Владислав Цыпин,Курс Церковного Права,Учебное пособие,Издательство Христианская Жизнь,город Клин,2004, p.

[11] A se vedea cazul Mitropoliei Basarabiei

[12] Протиерей Владислав Цыпин,Курс Церковного Права,Учебное пособие,Издательство Христианская Жизнь,город Клин,2004

[13] Au apărut o serie de ipoteze istorice despre dependenţa canonică a bisericii din cele două Ţări Române: A se vedea † Tit Simedrea, Unde şi când a luat fiinţă legenda despre atârnarea canonică a scaunelor mitropolitane din Ţara Românească şi Moldova de arhiepiscopia de Ohrida, în B.O.R. an. LXXXV ( 1967), nr. 9-10, p. 975 – 1004.

[14] A se vedea Pr. Prof. Dr. Mircea Păcuraru, Câteva consideraţii privind vechimea „autocefaliei” Bisericii Ortodoxe Române, în vol. Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă, E.I.B.M.B.O.R, p. 71 – 73.

[15] Documentul intitulat Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova elaborat de Mihail Kogălniceanu şi Proclamaţia de la izlaz a revoluţionarilor munteni cereau „ înturnarea către stat a averilor închinate la locurile străine”.

[16] Pr. Prof. Liviu Stan, Legislaţia bisericească a Prea Fericitului Patriarh Justinian, în S. T., an. V. (1953), nr.5-6, p. 503.

[17] Ele erau în număr de 14, cuprinzând pe scurt: 1. Autocefalia bisericească a Moldo-României, fiică a Bisericii Răsăritului. 2. Organizarea învăţământului clerical să fie în aşa fel încât viitorii preoţi să aibă cunoştinţe filozofice şi teologice. 3. Organizarea monahismului să se facă pe temeiuri folositoare Statului şi religiei potrivit sf. Canoane. 4. Înaintările în funcţii şi ranguri bisericeşti să fie sprijinite pe erudiţie şi moralitate. 5. Potrivit canoanelor şi drepturilor clerului ˝ab antiquo˝ şi legii fundamentale a ţării, alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor să se facă de Adunarea obştească a ţării, la care iau parte şi delegaţi ai clerului monahal şi mirean din eparhia respectivă. 6. Să se alcătuiască o singură casă administrativă de Departamentul averilor bisericeşti, în care să se strângă tot fondul clerical şi veniturilor mănăstirilor. 7. Egumenii mănăstirilor să nu fie dintre străini, iar toate bisericile şi mănăstirile din ţară să atârne de jurisdicţia episcopilor eparhioţi.

[18] Regulamente Ele au avut caracterul unor acte constituţionale însă nu au fost o Constituţie propriu-zisă, deoarece principiile generale au fost aşezate alături de dispoziţiile dezvoltătoare ale lor. După unirea Principatelor Române, în ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, noua situaţie politică a impus noi reglementări de o diversitate deosebită[18] ce au avut ca finalitate reorganizarea instituţiilor statului şi modernizarea întregului sistem legislativ. Mag. Sever Buzan, Regulamentele organice şi însemnătatea lor pentru dezvoltarea organizaţiei Bisericii Ortodoxe Române, în S.T., an. VII (1956), nr. 5-6, p.563-575.

[19] Mag. Dumitru Găină, Sfinţii Apostoli şi episcopii, în S.T., an. XIV (1962), nr. 9-10, p. 592

[20] Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea apostolică, în S.T., an. VII (1955), nr. 5-6, p. 306.

[21] Pr. Prof. Liviu Stan, Despre sinodalitate, în S.T. an. XX (1969), nr. 3-4, p.155.

[22] Spre exemplu, laicii au dreptul, prevăzut şi în actualele Legiuiri ale Bisericii Ortodoxe Române de a lua parte la alegerea clerul

[23] Pr. Prof. Liviu Stan, Despre sinodalitate, în S.T. an. XX (1969), nr. 3-4, p. 162.

[24] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Temeiuri teologice ale ierarhiei şi ale sinodalităţii, în S.T., an. XXII (1970), nr. 3-4, p. 173.

[25] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralelă cu cezaro-papismul catolic, în S.T., an. II (1950), nr. 1-2, p. 45.

[26] Despre reformele din timpul lui Cuza a se vedea şi : Ştefan Berechet, Reformele bisericeşti sub Cuza-Vodă după presa străină, în B.O.R., an XLIII, (1925), nr.8, p. 476.

[27] Acest canon stă la baza înfiinţării sinoadelor naţionale. A se vedea, Mag. Manea Cristişor, Tipuri de sinoade în Sfintele canoane, în S.T., an. XV, (1963), nr. 7-8,p.434.

[28] Decret organic nr. 1703 din 3 dec. 1864, la I. Bujoreanu, Op.cit., p. 1789-1791.

[29] Despre drepturile laicilor A se vedea şi Pr. Prof. Liviu Stan, Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă, în S.T., an. XX, (1968), nr. 3‑4, p. 195.

[30] Pr. Prof. Liviu Stan, Mirenii în Biserică , p. 206.

[31] Regulament pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Române, la I. Bujorenu, op.cit., p. 1791-1792.

[32] Regulamentul interior al sinodului general al Bisericii Ortodoxe Române, la I. Bujoreanu, op.cit., p. 1792-1795.

[33] Despre modul sinodal de conducere în Biserica Ortodoxă A se vedea : Rev. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, Le régime de la synodalite selon la législation, canonique, conciliaire, equmenique, du I -er millénaire, Edit. Ametist 92, Bucureşti, 1999 ; Pr. Prof. Liviu Stan, Despre sinodalitate,în S.T., an. XX, (1969), nr.3-4, p.155 ; Idem, Probleme de ecclesiologie, în S.T., an. VI, (1954), nr. 5-6, p. 303-315 ; Pr. Prof. Dr. Nicolae Chiţescu, Sobornicitatea Bisericii, în S.T., an. VII, (1955), nr. 3-4, p. 163; Arhid. Prof. Dr. Nicolae N. Floca, Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii, în O., an. XXXIV, (1982), nr.3,p.110; Pr. Prof. Ioan G. Coman, Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralelă cu cezaro-papismul catolic, în S.T., an. II, (1950), nr. 1-2,p. 30; Prof. Aristide M. Popescu, Colegialitatea episcopală, în G.B., an. XXVIII, (1969), nr. 11-12, p.1202-1211; Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Nedizolvabilitatea Sinodului Bisericii Autocefale, în Almanah Bisericesc, nr. 13 – 14, Editura Episcopiei Buzăului, 1997 p. 12.

[34] Titulatura de primat este purtată de către mitropolitul Ţării Româneşti după unificarea celor două unităţi canonice până la înfiinţarea Patriarhiei Române. Această titulatură este întâlnită mai întâi Statutul dezvoltător al convenţiei de la Paris şi mai târziu în textul reglementărilor cu caracter religios. Despre istoricitate şi canonicitatea aceste instituţii A se vedea: Mag. Manea N. Cristişor, Titulatura de primat în Biserică, în. S.T., an. XVII, (1965), nr. 1-2, p. 46-87.

[35] Idem, op. cit,p. 75.

[36] Mag. Stelian Izvoranu, Sinoadele de sub regimul lui Cuza. Importanţa lor pentru viaţa Bisericii, în B.O.R., an. LXXVIII, (1960), nr. 7-8, p. 669-671.

[37] Există şi alte păreri privitoare la modelul după care fost adopta acest proiect de lege. A se vedea, Pr. Gabriel Cocora, Legea sinodală de la 1864 sinteză a concepţiei clerului contemporan, în B.O.R., an. LXXXVII, (1969), nr. 3-4,p. 399; Idem, Atitudinea preoţimii române faţă de unele reforme a le lui Cuza, în G.B., an. XXXV, (1976), nr.1-2, p. 149. T. Laurian a elaborat şi Proiectul de constituţie bisericească pentru sinodul eparhial ardelean din 1850. Prof. I Matei, Contribuţii la istoria dreptului bisericesc, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti 1922, p. 287 – 298.

[38]Activitatea Mitropolitului Andrei Şaguna şi situaţia din Transilvania nu intră în raza acestei lucrări. Despre Transilvania A se vedea, Prof. I Matei,Contribuţii la istoria dreptului bisericesc, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti 1922; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918,E.I.B.M.B.O.R., Sibiu 1986; Keith Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate (trad. Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi), Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1995; Pr. Drd. Vasile Augustin, Reorganizarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania în secolul XIX, în B.O.R., an. CVII, (1989), nr. 11-12, p.100-111 Alex. Constantinescu, Dreptul canonic în opera lui Şaguna,în B.O.R., an. XCI, (1973), nr. 7-8, p. 872-877; Andrei Şaguna, Enchiridion adică carte manuală de canoane, ale unei Sfinte, soborniceşti şi apostoleşti Biserici, cu comentarii, Sibiu, 1871; Elementele Dreptului Canonic al bisericii drept credincioase Răsăritene prin întrebuinţarea preoţimii, a clerului tânăr şi a credincioşilor, întocmite prin Andrei Şaguna, Episcopul diecezan al Bisericii dreptcredincioase greco-răsăritene din Ardeal, Sibiu, 1854; Compendiu de Drept Canonic al unei sfinte, soborniceşti şi apostoliceşti Biserici, compus de Andrei Şaguna, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Ardealului şi Mitropolit de religie răsăriteană din Ungaria şi Ardeal, Sibiu, 1868; Proiect de regulament pentru organizarea trebilor bisericeşti, şcolăreşti funcţionale române de religie greco-orientale în statele Austriece, prin Andrei Şaguna, Sibiu, 1874; Regulament pentru parohii în provincia mitropolitană a Bisericii ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania, Sibiu, 1879; Memorialul prin care se lămureşte cererea românilor de religiune răsăriteană în Austria pentru restaorarea Mitropoliei lor, din punct de vedere al s.s. canoane, de Andrei Şaguna, Sibiu, 1860; Pro memorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti naţionale a românilor de religie răsăriteană în Cezaro-regeşti provincii ale monarhiei Austriace, de Andei Şaguna, episcop diecezan romînesc al Bisericii Răsăritene din Transilvania, Sibiu, 1849; Adaus la promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti naţionale a Românilor de religie răsăriteană în Cezaro regeşti (i) provincii ale monahiei austriace, de Andrei Şaguna, Sibiu, 1850.

[39] Despre legile de stat din Transilvania a se vedea, Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Românii în legile de stat transilvănene până în 1918,în B.O.R., an. CVIII, (1990), nr. 1-2, p. 137-149.

[40] Mag. C. Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în S.T., an. IX, (1957), nr. 1-2, p.86 – 103; A se vedea şi Expunere explicativă, în B.O.R., an. XXX, (1906-1907), nr. 7,p. 743.

[41] Ca exemplu, în susţinerea acestei afirmaţii putem lua exprimarea conform căreia sinodul hirotonea arhiereii. Exprimarea era nefericită deoarece sinodul era unul mixt, iar laicii din compunerea lui nu puteau avea această calitate.

[42] O asemenea comportare derivă din norma stabilită în chip firesc şi spontan încă din vremea celor dintâi celebrări ale sfintei Liturghii, normă potrivit căreia era interzis cu desăvârşire să se săvârşească Sf. Liturghie, deci şi la cele în care se săvârşeau hirotonii, fără prezenţa credincioşilor.

Clerul însuşi nu are nici o raţiune decât împreună cu credincioşii şi pentru credincioşi iar lucrarea lui de orice natură , este neeficientă fără concursul credincioşilor, alcătuind împreună ˝corpus christianorum˝ sau ˝corpus fidelelium˝[42]. Pr. Prof. Liviu Stan, Despre ˝recepţia˝ de către Biserică a hotărârilor sinoadelor ecumenice, în.S.T., an. XVII (1965), nr. 7-8, p.398. Rolul licilor’’’’00++

[43] Neofit Scriban, Apologia P. S. N. Scriban faţă cu clevetitorii săi din Iaşi şi Bucureşti, Bucureşti, 1867, p. 28 Idem, Nelegalitatea şi defectuozitatea proiectului de lege pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor din Principatele unite, Iaşi 1861; Idem, Apărarea adevărului şi a dreptâţii, Bucureşti, 1866; Idem, Răsturnarea ultimilor rătăciri ale apărătorilor necanonicităţii, Bucureşti, 1867; Scarlat Rosetti, Cuvânt rostit de comitele Rosetti Scarlatu în şedinţa publică a senatului din 15 februarie asupra proiectului de lege pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor în România, Bucureşti, 1865.

[44] Ioanichie, episcop de Evantia, Răspuns dat Sf. Mitropolii a Ungro-Vlahiei, Bucureşti, 1867, p. 5. A se vedea de asemenea C. Erbiceanu, Biserica Ortodoxă şi constituţia ei, în B.O.R., an. XXII, (1900), nr. 12, p.1103.

[45] C. C. Diaconescu, Din corespondenţa episc. Melhisedec, Bucureşti, 1909, p. 15.

[46] Legea organică din anul 1872 prevedea pentru prima dată ca arhiereii titulari să participe la lucrările sinodului şi la alegerea episcopilor, creându-le acestora un statut bine definit. A se vedea, Dr. D.G. Boroianu, Drept canonic ortodox, vol. II, Edit ˝Dacia˝ P. Iliescu & N.Grossu, Bucureşti, 1899, p.64; Mag. Eugen Marina, Episcopii ajutători şi episcopii vicari, în S.T., an. XVII, (1965), nr. 7-8, p. 432.

[47] Drd. Gh. Bucălae, Probleme în legătură cu canonicitatea în perioada reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1918 – 1925, în B.O.R., an. LXXXVI, (1969), nr.11-12, p. 1198.

[48] I. C. Apostol, Cuza Vodă şi reforma sa în Biserica Română, Iaşi, 1912, p. 24.

[49]N. Dobrescu, op.cit., p. 132.

[50] Curând după aceea, proiectul lui Spiru Haret pentru modificarea legii sinodale, este pus de acord cu canoanele, votat şi promulgat de Parlament. În sprijinul proiectului său, Spiru Haret, ocupantul fotoliului de ministru al instrucţiunii publice şi cultelor, susţinea că: ˝autoritatea de stat intervine pentru a face să dispară cel puţin inconvenienţele cele mai evidente pe care experienţa le arătase în Legea din 1872, să caute să apropie cât va putea mai mult clerul de sus de cel de jos, pentru a înlesni acţiunea lor comună, permiţându-le să se cunoască şi să se aprecieze mai bine, pentru a mări autoritatea celui dintâi şi încrederea în sine a celui de al doilea.˝[50] [50]Spiru C. Haret, Criza bisericească, Bucureşti, 1912, p.15.

[51] Mag. Mihai Costandache, Măsuri de organizare bisericească ortodoxă română la începutul veacului al XIX lea, în B.O.R., an. LXXXIII, (1965), nr. 7-8,p. 756.

[52] Privitor la aceste aspecte a se vedea: Pr. Prof. Dr. Nicolae Şerbănescu, Autocefalia bisericească şi independenţa naţională, în vol. 111111111111111111111111111, p. 83-99.

[53] Emil Cernea, Emil Molcuţ , Istoria Statului şi Dreptului românesc, Edit. Şansa, Bucureşti , 1996, p.212.

[54] A se vedea: Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în B. O. R., anul 1885; nr. 5, p. 336; Ibidem, nr. 8, p. 553-557; Centenarul autocefaliei Bisericii ortodoxe Române (1885-1895),E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti,1995; Autocefalie, Patriarhie slujire Sfântă, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1995; Mag. Constantin Pârvu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române,în S.T., an. VI, (1954), nr. 9-10, p. 511; Pr. Prof. Liviu Stan, Autonomia şi autocefalia în Ortodoxie, în M.O., an. XIII, (1961), nr. 5-6, p.284; Idem, Despre autocefalie, în O, an. VII, (1956), nr. 3, p. 369; Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi bazele ei canonice, în Mărturia Ortodoxă (revista comunităţii ortodoxe din Olanda), Haga, an. IV, (1985), nr. 8,p. 91; Idem, O sută de ani de la recunoaşterea Autocefaliei (1885-1985) şi 60 de ani de la întemeierea Patriarhiei Române, în Mărturia Ortodoxă (revista comunităţii ortodoxe din Olanda), Haga, an. V, (1986), nr. 9, p.63; Idem, Forme şi stări de manifestare a autocefaliei biserici noastre de-a lungul secolelor,în vol. Centenarul autocefaliei Bisericii ortodoxe Române (1885-1895), E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1995, p. 279; Idem, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi bazele ei canonice, în Almanahul ˝Vestitorul˝ , Paris, 1985, p.105; Pr. Nicolae I. Şerbănescu, Optzeci de ani de la dobândirea autocefaliei, în B.O.R., an. LXXXII, (1965), nr. 3-4, p.247; Idem, Centenarul recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în G.B., an. XLIV, (1985), nr. 5-6, p. 335; Pr. Dr. Ioan V. Dură, Tomosurile sinodale de autonomie şi autocefale emise de Patriarhia Ecumenică în secolul al XIX lea şi prevederile incluse în acestea cu privire la Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, în. M.O., an. CXIV, (1996), nr. 1-6,p.269-272; Idem, Festivităţile sărbătorii a 110 ani de la dobândirea autocefaliei şi a 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;

Prof. Iorgu Ivan, O sută de ani de la recunoaşterea autocefaliei B.O.R. (1885-1995), în Almanahul parohiei ortodoxe din Viena, an. XXIV, (1985), p. 65; Pr. Prof. Mircea Păcurariu, O sută de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Câteva consideraţii privind vechimea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române,în M.A., an. XXX, (1985), nr.5-6, p.275; I.P.S. Nestor Vornicescu, La împlinirea a 100 de ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române,în M.O., an. XXXVII, (1985), nr. 5-6, p.324; Arhid Prof. Dr. Ioan N. Floca, Faze şi etape ale stărilor de independenţă de tip autonom şi autocefal în Biserica Ortodoxă Română,în M.A., an XXX, (1985), nr. 5-6,p.288; P.S. Vasile Târgovişteanu, Centenarul autocefaliei Bisericii ortodoxe Române, ,în G.B., an. XLIV, (1985), nr. 5-6,p. 293; Pr. Conf. Alexandru I. Stan, Autocefalia şi viaţa bisericească, în G.B., an. XLIV, (1985), nr. 5-6,p.298; Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Mărturii ale prestigiului extern al Bisericii Ortodoxe Române în preajma dobândirii autocefaliei, în G.B., an. XLIV, (1985), nr. 5-6, p. 306; Pr. Ion Ionescu, Contextul istoric al dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în G.B., an. XLIV, (1985), nr. 5-6,p.314; Alexandru M. Ioniţă, Contribuţia episcopului Melchisedec Ştefănescu la recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre, în B.O.R., an. CIII, (1985), nr. 5-6, p.440-474; Gheorghe Vasilescu, Autocefalia Bisericii ortodoxe Române – Aspecte şi semnificaţii, în B.O.R., an. CIII ,(1985), nr. 5-6, p.474-486; Pr Drd. I Ene, Autonomie şi autocefalie în istoria Mitropoliei Moldovei – cu prilejul centenarului autocefaliei Biserici Ortodoxe Române (1885-25 aprilei-1985), în M.M.S., an. LXI, (1985), nr.4-6,p.360-375.

[55] A se vedea B.O.R., an X ( 1886), nr. 2, p.82-83.

[56] Pravila Mare este cel mai important text al autocefaliei. Pr. Prof. Constantin Drăguşin, Pravila cea Mare, (teză de doctorat), în B.O.R. an. XXIX (2001), nr. 7-10, p. 271.

[57] Fotie Balamaci, op.cit.,p.66-67.

[58]D. A. Sturdza şi Golescu Vartie, Acte şi documente relative la Istoria Renaşterii României, Bucureşti, 1896, p. 154.

[59]Ecclesia,an. II,(1867), nr. 2 din 9 febr. 1867, col. 42-43.

[60] I. Bujoreanu, op.cit., p. 14.

[61] B O. R., an. I, (1874-1875), nr. 1, p. 83; Art. 8, 9, 12. A fost publicat în M. Of. nr.273 din 6/18 dec. 1864. A se vedea şi Arhim Fotie Balamaci, Documete. Corespondenţa între Patriarhia din Constantinopol şi Mitropolitul Ungrovlahiei D.D. Nifon, între Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi între toate Bisericile Ortodoxe cu privire la legile aprobate de către Guvernul Român pentru sinodul din anul 1864, Bucureşti, 1913, p.10-11.

[62]Pr. asist. Nicolae Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea Sfântului şi Marelui Mir, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir pe teritoriul ţării noastre, expresie elocventă a autocefaliei Bisericii Române de-a lungul secolelor, în M.M.S., an. LVII, (1981), nr. 1-3, p.39, A se vedea de asemenea Pr. Dr. Ioan V. Dură, Sfinţirea Sfântului şi marelui mir în Biserica Ortodoxă Română,( sec. XVI-XIX),în B.O.R., an. CIII, (1985), nr.7-8, p. 549.

[63] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N Floca, Drept canonic ortodox, E.I.B.M.B.O.R., Vol. I, Bucureşti, 1990, p. ‚+++.