Omul vrea, dar calul ba!

În timp ce la Căldărăști Marin Preda sau Maria Banuș erau detașați pentru a scrie despre dorința nețărmurită a țăranilor de a se înscrie în Cooperativa Agricolă de Producție, în realitate lucrurile stăteau cu totul altfel. Oamenii nu voiau să renunțe la animalele lor, la pământul lor, la viața lor muncită dar liberă. Doar cei leneși s-au bucurat, cu adevărat, de apariția unei forme de proprietate comune, la care nu mai avea nimeni tragere de inimă să lucreze.

Și la Blăjani a fost la fel. Nu au avut norocul celor de la Beceni, spre exemplu, care au fost colectivizați doar până la pod, iar după pod ți-au păstrat cât de cât ceea ce aveau, ci au intrat în vizorul comuniștilor. Au fost convinși toți să se înscrie. Evident, convingerea,  s-a făcut prin șantaj sau amenințare. Spre exemplu, pentru ca tatăl meu să poată susține examen de admitere la Seminarul Teologic Buzău, a trebuit ca străbunica mea, Steliana, să semneze intrarea în CAP. Familia nu a vrut, dar ea a înțeles mersul lucrurilor. Așa că  …. terenurile moștenite de la familia ei din Băiești și cele primite în proprietate de soțul ei Anton Mușat, ca urmare a participare la Primul Război Mondial – în urma căruia a și murit – au ajuns printr-o simplă iscălitură la stat.

A mai rămas familiei doar un cal, animal rar în zonă, având în vedere că aveau nevoie de animale de tracțiune mult mai puternice.

Ei bine, noii instalați la putere au pus ochii și pe cal. După cum se știe, în toate localitățile, pentru a-și atinge scopul, bolșevicii români au folosit oameni cu stare materială precară și cu carte puțină.

La Blăjani, primul lor primar a fost Dumitrache Țiganul, sătean care îndeplinea cu prisosință cerințele amintite mai sus. În rest, era un om de treabă și un zugrav bun, care și-a făcut meseria bine și după ce comuniștii l-au îndepărtat, pentru că-ți terminase treaba cu el.

Când s-a văzut Dumitrache primar, i-a crescut … încrederea în sine și a venit poruncitor să  … rechiziționeze calul, că avea o ședință de partid și nu se mai cădea să meargă pe jos.

Ce puteai să mai spui când îți vine omul regimului acasă? Îi dai ce cere! Așa că, i-a pus șaua și i-a dat calul și nu am mai discutat nimic despre eventualele năravuri ale animalului.

La câteva ceasuri, tataie se trezește cu Dumitrache la poartă, julit și cu pantalonii rupți.

– V-ați bătut la ședință ca legionarii?! Ce-i cu tine!

– Ne-am bătut pe dracu! Ți-ai bătut joc de mine, tovarășe Tudorică ! Nu mi-ai spus că trântește și m-a aruncat de mal! Ai să răspunzi, pentru că nu am participat la ședință! Ai să răspunzi, nu scapi așa! Ți-ai bătut joc de primar! … și s-a îndepărtat, înjurând, pe cărarea de lângă Izvor.

Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, s-a trezit cu doi de la primărie, care au venit să-l ducă urgent să dea socoteală.

Nu înțelegea de ce, pentru că era convins că se descărcase tot năduful lui Dumitrache Țiganul.

A ajuns la Sfatul Popular și a fost chemat să vadă cum i se împușcă calul! Bietul animal comisese o faptă de lezmajestate. Nu mai avea dreptul să trăiască în același sat cu primarul Dumitrache, deci era condamnat la moarte. Mureau ei oameni în vremea aceea, dar păi Puiul, calul.

O dată ce a ajuns aparținătorul calului, i s-a rostit sentința, dar și capetele de acuzare. nu mai era unul – respectiv, lipsa de amabilitate față de primarul călare, ci apăruse și al doilea: mâncase mălaiul de pe prispa casei primarului.

Cum stăteau lucrurile de fapt: Dumitrache locuia atunci pe Podul Fântânii, pe un teren care ulterior a luat-o din loc cu casă cu tot. Casa era în buza izlazului, iar calul știa că acolo e locul lui de pășune și nu se dădea dus ușor. Primarul, după ce l-a rechiziționat, l-a luat acasă și l-a legat de gard, fără să-l lase să pască. Apoi l-a încălecat și i-a dat bice. Atunci când bietul animal a văzut e pus să părăsească pășunea și-a aruncat călărețul într-un mal și s-a dus direct la casa primarului de i-a curățat tot mălaiul din sacul de pe prispă. Acum, era clar se făcea vinovat de crime de lezmajestate, motiv pentru care a fost cules de pe izlaz și dus la Sfatul Popular să fie executat, în fața stăpânului, despre care primarul știa că nu are alte gânduri, decât cele ale calului. Și pentru ca ritualul să fie complet, i- sa dat stăpânului ocazia să rostească ultimul cuvânt în apărarea patrupedului:

– Nu-mi pare rău că te-a trântit, îmi pare rău doar că ți-a mâncat mălaiul. Dacă mânca de la un chiabur, nici chiaburul nu sărăcea și calul se sătura ! Așa …..

Sale!